Tot mai multe sate din judeţul Botoșani sunt pe cale de dispariţie. Este şi cazul localităţii Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti.
Pe timp de iarnă, doar patru suflete mai locuiesc aici, iar cel mai tânăr sătean are 60 de ani. Vara, populaţia satului aproape se dublează. „Vara suntem cam 7 persoane. Mai sunt care vin după ce se încălzeşte, să nu fie nevoite să facă focul”, a spus Constantin Prisăcari, de 65 de ani. Spre deosebire de majoritatea celor din sat bărbatul a venit din Constanţa. A ajuns aici pentru că socrii lui au murit, omul s-a pensionat şi a dorit să se retragă la ţară.
„Ieri am lucrat grădina din faţă, azi grădina din spatele casei. Avem păsări, multe. Pentru noi, pentru copii, pentru nepoţi. Pentru mine e mai bine decât la oraş. Dar sigur nu ar veni alţii prin zonă. Soţia mea e cea mai tânără din sat, are 60 de ani”, a spus bărbatul.
Civilizație aflată la 4 kilometri distanță
Oamenii așteaptă de mulți ani asfaltarea drumului de circa 4 kilometri, care îi duce la civilizație, în satul vecin, dar abia s-a pus piatră acum un an.
„S-a făcut de mai multe ori licitaţie, dar abia s-a pus piatră. Licitaţiile se tot anulează, nu ştim de ce, iar piatra o împrăştie tractoarele care tot trec pe drumuri”, a mai spus acesta. Locuieşte, împreună cu soţia lui, într-o casă veche de aproape 90 de ani. Generaţii întregi au stat în acea casă, iar acum amintirile lor mai sunt vii doar prin pozele de pe pereţi.
Moş Traian are 85 de ani şi a văzut satul cum moare sub ochii lui de-a lungul vieţii.
Bătrânul s-a născut la Mihai Eminescu şi a copilărit acolo. A plecat de acasă o perioadă, cât a „lucrat la uzină”. Dar a venit înapoi în satul natal şi vede cum satul piere odată cu el.
„Când eram copil erau vreo 90 de case. Familii cu copii. Apoi au fost mai multe alunecări de teren. Lumea a început să plece prin toată zările. Am rămas câţiva aici. O să moară satul ăsta. Încetul cu încetul”, spune moş Traian. Chiar şi la 85 de ani, acesta îşi frământă singur aluatul pentru nişte pâine. Oricât de greu i-ar fi, cu mâinile tremurânde, e mai uşor decât să meargă până în satul vecin la magazin. „Pe aici nu trece nimeni, de unde să cumpăr?”, se întreabă acesta.
Şi cu apa era o problemă. Aproape toate fântânile din sat au secat, iar singurul vecin care avea o fântână cu apă, cu greu a fost de acord să lase şi pe alţii să ia câte o găleată.
O parte din case au dispărut cu totul. Gardul și numărul încă scris pe poartă sunt singurele dovezi că în acel loc a existat cândva o gospodărie. Altele au lacăte mari la porţi.
Oamenii care se încăpățânează să rămână aici nu au plecat pentru că se simt legați de locul unde s-au născut, au crescut și trăiesc de atâtea zeci de ani.
Fenomenul depopulării rurale
Acest fenomen este întâlnit și la nivel național. Spre exemplu, în comuna Şpring, judeţul Alba, nu mai este niciun locuitor. Cândva, aici îşi duceau traiul 21 de familii, însă, cu timpul, au găsit un trai mai bun fie departe de vatra satului, fie peste hotare.
Există mai multe motive pentru care multe sate din România rămân fără locuitori. Printre acestea se numără migrația urbană, tinerii care se mută în orașe în căutarea unor oportunități de angajare și educație superioară. De asemenea, îmbătrânirea populației contribuie la scăderea numărului de locuitori în sate, deoarece tinerii pleacă și numărul de decese este mai mare decât cel al nașterilor.
Problemele legate de infrastructură, accesul la servicii și lipsa oportunităților economice în zonele rurale sunt, de asemenea, factori care determină oamenii să se mute în mediul urban. Fenomenul depopulării rurale este complex și implică multiple aspecte sociale și economice.
