Sfânta Muceniță Anastasia Romana

A trăit în vremea împăraților păgâni Deciu (249-253) și Valerian (253-260). A rămas orfană de ambii părinți la vârsta de trei ani. A fost luată spre creștere de stareța unei mănăstiri de lângă Roma, care se numea Sofia.

Sfânta Anastasia s-a făcut vestită printre creștini datorită frumuseții duhovnicești, iar printre păgâni, datorită frumuseții trupești.

Guvernatorul păgân Probus, auzind de frumusețea ei, a trimis soldați la mănăstirea în care aceasta viețuia, ca să o aducă pe Anastasia înaintea lui. Adusă înaintea guvernatorului, ea şi-a declarat credința în Hristos. Guvernatorul a încercat mai întâi să o ademenească pe Anastasia, căci dorea să o ia de soție, apoi a trecut la sinistre amenințări.

A fost supusă multor chinuri: i s-au tăiat sânii și limba, iar în cele din urmă a fost omorâtă prin decapitare în afara cetății.

În Mănăstirea Grigoriu se păstrează gambele, talpa stângă, mâna dreaptă a moaștelor Sfintei Anastasia Romana.

Copilul și preotul

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă și înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:

– Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?

– Că este un englez, a răspuns băiețelul.

– Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?

– Ar fi un spaniol, desigur.

– Nu crezi că este la fel și cu cel care vorbește “limba” lui Dumnezeu?

Un creștin spune doar lucruri frumoase și folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături și minciuni. Cum este sufletul omului, așa sunt și vorbele sale.

“Omul este o corabie mică, în care se află lei și balauri, otravă și răutate, cărări bolnave și prăpăstii fără sfârșit. Dar tot acolo este și Dumnezeu, sunt și îngerii, viața și împărăția Domnului, lumina și Apostolii, cetățile cerești și comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate” (Sfântul Macarie)

Sabia și coroana

Demult, un mare împărat a vrut să încerce înțelepciunea copilului său, moștenitorul tronului, și a așezat pe o masă coroana și sabia lui. Chemându-și fiul, i-a cerut să se gândească bine și să aleagă ce îi este mai de folos în viață. Băiatul a ales sabia.

– De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?

– Pentru că prin sabie, pot câștiga și păstra coroana.

– Așa este, fiul meu, ai făcut o alegere bună. Însă ţine minte: la fel este și calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau țăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poți folosi în viață, în războiul de toată vremea, războiul cu

diavolul, cu ispitele, cu neputința și cu tine însuți. Credința înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poți cuceri și păstra coroana, însă Crucea o avem cu toții și numai prin ea putem primi și păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiți asta, fiul meu!

“Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate” (Sfântul Isaac Șirul)

Deja ai votat!