Sfântul Paisie de la Neamț

Este unul din marii nevoitori și înnoitori ai monahismului românesc din veacul al XVIII-lea. Este cunoscut și sub numele de Paisie Velicicovski. Este pomenit de Biserica Ortodoxă Română în fiecare an, la data de 15 noiembrie. S-a născut la 21 decembrie 1722 ca fiu al protopopului Ioan din Poltava, primind la botez numele Petru.
Luând hotărârea de a se călugări, ajunge la mănăstirile Liubetk și Medvedovschi. Nemulțumit de viața de aici, ajunge la Lavra Pecerska din Kiev, unde devine rasofor. Împreună cu prietenul său Alexie, decide să plece în Ţările Române.
Ajuns în Ţara Românescă viețuiește în schiturile Dălhăuti, Trăisteni, Poiana Mărului și Cârnu. Îi cunoaște pe schimonahii Vasile de la Poiana Mărului, Onufrie de la Cârnu și alți părinți cu viaţă aleasă.
După o vreme ajunge la Sfântul Munte Athos, unde este tuns în monahism și unde se nevoiește timp de 17 ani. Părăsește Sfântul Munte în anul 1763 și ajunge la schitul Vărzărești, din părțile Buzăului. De aici se îndreaptă spre Moldova. Este numit stareț la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. Viețuiește aici din anul 1763 până în 1775, când, din cauza ocupației austriece, se retrage cu întreaga obște la Mănăstirea Secu.
Paisie va primi în dar de la voievodul Constantin Moruzzi Mănăstirea Neamț. Astfel, va lăsa la Secu pe duhovnicul Ilarion și se va muta la Neamț. Numărul viețuitorilor nemțeni s-a ridicat la 700, între care erau moldoveni, munteni, transilvăneni, ruși, ucraineni, bieloruși, greci, bulgari, sârbi și chiar foști necreștini trecuți la Ortodoxie. În anul 1791, Paisie a fost hirotesit arhimandrit de către arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov. În ziua de 15 noiembrie 1794, Paisie a trecut la cele veșnice și a fost îngropat în biserica mare a mănăstirii Neamț.

A privi dincolo de orizont

Un misionar ortodox lucra de mult timp cu negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba băștinașilor nu găsea expresia potrivită pentru cuvântul “speranță”. Căută mult timp acest concept, până când, într-o zi, chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaș, care văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului:
“Observ că nici măcar nu plângi”. “De ce să plâng?” răspunse misionarul. “Ne vom revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu”. Și tânărul îi mai spuse: “Da, am auzit că voi, creștinii, priviți dincolo de orizont”.
“A privi dincolo de orizont”, da, acum misionarul știa cum trebuia tradus cuvântul “speranță”.

– Preot Sandu OLIVIAN

Deja ai votat!