S-a născut în București, pe 7 octombrie 1787. La vârsta de 20 de ani ajunge la mânăstirea Cernica, din apropierea Bucureștilor. La cererea duhovnicului sau, pe data de 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. La mânăstirea Cernica a fost ieromonah, preot și stareț timp de 31 de ani. Refuzând sa fie mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales în anul 1850 în fruntea episcopiei Râmnicului. Reclădind catedrala episcopala de la Râmnicu-Vâlcea, s-a mutat aici în 1857, unde a păstorit pana în 1868.
Printre înfăptuirile sale de seama se numără și Mânăstirea Frăsinei. Este locul în care nu au acces femeile. Potrivit Tradiției, Sfântul Calinic a pus pe drumul spre Frăsinei o borna: „Pana aici au voie femeile, de aici este partea monahilor”. Aceasta borna a fost scoasa în perioada comunista, păstrând-se acum în mănăstire.
Sfântul Calinic a înființat o tipografie în anul 1861, la Râmnic. La acesta tipografie a tipărit cârti de cult și multe dintre lucrările sale. Pe la 1850-1880, tipărea așa de mult, încât mai târziu Nicolae Iorga a numit Râmnicul „capitala tipografilor”. A fost îngropat, după dorința sa, la Mânăstirea Cernica, în tinda Bisericii „Sfântul Gheorghe“.
Pentru curăția vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât ca sa fie trecut în rândul sfinților. Canonizarea a avut loc la Mânăstirea Cernica în zilele de 21 și 23 octombrie 1955.
Despre duhovnici
In Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avramei în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul și se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, și a văzut că fața lui era tânără ca a unui băiat și strălucea cu totul și era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înțeles că duhovnicul stă [își
săvârșește slujirea sa] în Duhul Sfânt și că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăiește.
Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujește preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; și dacă preotul însuși s-ar vedea în ce slavă cerească stă , ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul își săvârșește slujirea sa în Duhul Sfânt și de aceea trebuie să avem evlavie față de el.
Credeți, fraților, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de față cu un duhovnic și cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăția cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, și vezi pe Domnul”, va fi după bine cuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer și pe pământ Același este.(Sf. Siluan Athonitul)
– Preot Olivian SANDU
