Au fost trei frați persani, născuți din tată păgân și mamă creștină. Mama lor i-a botezat în credința creștină. Acești frați erau ofițeri la curtea împăratului persan. Ei au fost trimiși de împărat către Iulian Apostatul (361-363) spre a negocia și consfinți un tratat de pace între imperiul persan și cel roman.
În acea vreme, avea loc un festival păgân la Calcedon, motiv pentru care împăratul Iulian Apostatul aducea împreună cu nobilii săi jertfe idolilor. Cei trei frați au lipsit de la acest festival, declarând că sunt creștini și că nu jertfesc idolilor.
În urma acestei mărturisiri, Sfinții Manuil, Savel și Ismail au fost aruncați în temniță și apoi supuși la multe chinuri. În timp ce erau torturați, mulțumeau lui Dumnezeu pentru chinurile lor: „Iisuse preadulce, scumpe ne sunt nouă aceste chinuri, pentru dragostea numelui Tău!”. După această rugăciune, un înger s-a pogorât din cer și a luat durerea lor.
Împăratul Iulian Apostatul, văzând că aceștia nu slujesc idolilor, a poruncit să fie executați prin tăierea capului, iar trupurile lor să fie arse. În momentul în care au fost omorâți, a avut loc un cutremur în urma căruia pământul s-a deschis și a luat trupurile mucenicilor din faţa păgânilor spre a nu fi arse.
Mai târziu, pământul a scos la iveală trupurile mucenicilor, pe care creștinii le-au luat și îngropat cu cinste.
Puterile sufletului: mintea, iubirea și voința, după orânduirea cea străveche, își aveau lucrarea și ținta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; și pe temeiul stăruinței în această tindere, urma să creștem de la chip la asemănare. Așa eram în sfatul, în ascultarea și vederea lui Dumnezeu. În urma păcatului, cel viclean a țintuit puterile sufletului încă de la început de firea celor văzute „și nu mai era cine să înțeleagă și să caute pe Dumnezeu”, întrucât toți cei părtași de firea omenească își mărgineau puterea rațiunii și a minții la înfățișarea lucrurilor sensibile și nu mai aveau nici o înțelegere pentru cele mai presus de simțuri.
De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite și aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinților: toată strădania diavolului aceasta era și este ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu și s-o lege de orice altceva, afară de Dumnezeu.
Drept aceea vrăjmașul, ca să-și ajungă ținta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i. Momeli plăcute la vedere și bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte; iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul și să le facă tot mereu.
Vrea vicleanul, ca pe niște lipsiți de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie, învățând-ne să iubim plăcerea simțurilor, bine știind vicleanul, că asta stinge iubirea de Dumnezeu și întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu este cel ce nu ne mai iubește și nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim și nu-L mai vedem, căci între noi și El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid și în tot mai mare sfărâmare aflându-ne. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU
