Din Scriptură aflăm că Mântuitorul luând pe Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului, „S-a schimbat la Față înaintea lor, și a strălucit Fața Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultați-L». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu Fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Minunea s-a săvârșit cu câteva zile înainte de patimile Mântuitorului, în anul 33 de la nașterea Sa, în scopul de a întări credința apostolilor, ca atunci când vor vedea patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului să nu se tulbure.
Schimbarea la Față ne descoperă că Hristos a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
Pe muntele Taborului, trupul Său a fost străbătut de lumina propriei dumnezeiri. Astfel, aproape toți comentatorii Evangheliei sunt de acord că Schimbarea la Față a Domnului anticipează învierea Lui, iar învierea sa o prefigurează pe a noastră.
Faptul că Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos că era „ca soarele”, iar Luca, vorbind despre veşmintele Sale, menționează că „erau ca zăpada”, ne descoperă că firea omenească nu a fost absorbită de cea dumnezeiască în Hristos, după cum nici „zăpada” nu a fost topită de „soarele” din El. Cele două firi sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit în Hristos.
De asemenea trupul îndumnezeit al Mântuitorului ne arată cum va fi omul după Înviere cu trupul spiritualizat, liber de toate limitările materiei, va fi lumină.
Primele reprezentări iconografice ale Schimbării la Față sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apollinaire” din Ravenna și cel din Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai.
Preot Olivian SANDU
