A trăit în jurul anilor 350-400, în pustiul Egiptului. S-a născut ca rod al rugăciunilor părinților săi. După ce a primit botezul, a fost dus de tatăl său la o mănăstire, pentru a creşte potrivit voii lui Dumnezeu. Mai târziu, Sfântul Onufrie părăsește mănăstirea și merge în deşert. Călăuzit de un înger, ajunge la Ieremia, un bătrân sihastru. Acesta l-a învățat ce înseamnă viața în singurătate. După câteva zile, l-a condus la o peșteră și i-a spus că acela este locul în care trebuie să se nevoiască. Bătrânul a continuat să-l viziteze o singură dată pe an, până când a trecut la cele veșnice. De la moartea acestuia, Onufrie a rămas fără nicio prezență omenească.
Timp de 70 de ani, a îndurat arșița zilei, frigul nopții, luptându-se neîncetat cu demonii și cu neputințele firii. Un înger al Domnului a început să-i aducă pâine pentru hrana lui și Sfânta Împărtășanie.
Toate acestea le-a cunoscut sfântul Pafnutie cel Mare care, călăuzit de Dumnezeu, a ajuns la sfântul Onufrie tocmai în ziua morții sale și, după ce au petrecut în rugăciune o noapte întreagă – timp în care sfântul Onufrie i-a spus viața sa, sfântul Pafnutie l-a îngropat în pustie.
Un tovarăş nevăzut
Toți oamenii, fără deosebire, suntem în aceeași vreme și fiii oamenilor și fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământești, iar după duh, făpturi cerești, care însă petrecem vremelnic în corturi pământești. De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-întoarcem.
Fericit cine se-întoarce și ajunge iar Acasă. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc…
Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmașă, care îi scoate din cale și, cu pofte pieritoare, îi încâlcește în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbește mintea și în așa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău și răului bine și din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmașii lui Dumnezeu. Vremea li se termină, lumina minții li se stinge… și așa îi prinde noaptea – moartea – rămași rătăciți de Dumnezeu și neîntorși Acasă.
Înaintea minții oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri și de aceea mulți sunt cei ce merg pe dânsa; iar altă suitoare și îngustă și puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeți: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncați pe pământ și toată „lumea” pe care o înșeală el. Îi înțeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorțește sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieții pământești. Aceștia pentru Dumnezeu sunt morți, deși lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toți aceștia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morți, neștiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Așa au călătorit toți nepoții lui Adam, mii de ani de-a rândul.
Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din calea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul S-a făcut Om desăvârșit – afară de păcat – și ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuși ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate și dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăș nevăzut și bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârșitul veacului : Dumnezeu însuși și cu sfinții Săi, întovărășind nevăzut pe oameni…(Pr. Arsenie Boca).
Preot Olivian SANDU
