Bă, tu știi cine sunt eu? – Dumitru MONACU, scriitor

Sunt convins că fiecare dintre noi am întâlnit măcar o dată în viață un troglodit opărit la creier care să ne inoportuneze cu întrebarea tâmpă din titlu. Dacă respectivul ar fi fost medic și ar fi venit și cu un răspuns de genul „am salvat sute vieți” sau ar fi fost învățător și ar fi continuat cu „am pus creionul în mână la multe generații” sau ar fi fost constructor și ar fi spus că „blocul acela cu 20 de etaje este proiectat de mine” sau … și așa mai departe, da, m-aș fi dat la o parte din calea lui și mi-aș fi scos pălăria în semn de înaltă prețuire și profund respect. Dar când întrebarea ce se vrea a fi retorică este pusă de un amploaiat al statului urcat pe fotoliul pufos de tăticu, de punga familiei,de partid sau de o combinație de asemenea rampe de lansare, sincer să fiu mă ia cu greața. O greață din aia de nesuportat ce se transformă în secunda doi în vomă mentală. Ultima istorie în care am detectat ca protagonist un asemenea personaj ce se crede a fi Dumnezeu pe pământ îl are ca personaj principal pe un procuror cu oarece funcție la CSM. Acesta, uitând că deține în prezent un cuțit și o pâine căpătate probabil printr-o lucrătură nefericită a hazardului și abuzând de vidul de bun simț din propriu-i caracter, pune întrebarea fatidică unui polițist de parcă el ar fi fost Eminescu sau Adi Minune (am alăturat voit samavolnic cele două nume tocmai pentru a fi înțeles corect de toți românii!) și nu un vremelnic deținător de funcții. Că da, cei care pun întrebarea aceasta idioată sunt de regulă, deținătorii de funcții care, depășindu-și condiția ajung să creadă că sunt și ei o firimitură de divinitate, dacă nu un boț întreg. Cel puțin de aur, gândesc ei. Dintre specimenele care au în vocabular vorbele din titlu enumăr: polițiști, procurori, judecători, jandarmi, inspectori de prin diferite agenții, reprezentanți ai ministerelor, politicieni, ba chiar și oameni din servicii deși aceștia ar trebui să meargă pe burtă decât să-și decline identitatea sau locul de muncă. Toți, absolut toți acești păcălici, dacă ar rămâne fără funcții ar trebui, în mod normal, să fie muritori de foame pentru că nu știu absolut nimic să facă. Din fericire pentru ei, perioada cât ocupă funcțiile este o perioadă acumulativă la maximum, în timp foarte scurt ei adunând adevărate bogății. Și dacă numai acești pigmei ar folosi întrebarea din titlu, n-ar fi desigur ceva bun dar ar fi o situație de treacă-meargă, inacceptabilă dar intrată în uz, pentru că așa merg treburile în România. Din păcate, ne confruntăm cu o speță și mai de râsul curcilor și anume guițatul odraslelor acestora care, atunci când sunt deranjate din nesimțirea lor, întreabă și ei retoric: tu știi cine e tatăl meu? Sau unchiul, sau mama mare sau mama lor de nesimțiți! Oricât de calm, de civilizat și de om cu bun simț ai fi, când auzi așa ceva îți vine instantaneu în minte populara înjurătură românească de mamă pe care, dacă ai fi la fel de neanderthalian precum jivina beizadea, nu ai avea nici un motiv să n-o exprimi cu voce tare și mânie revoluționară. Obiceiul acesta al unor reprezentanți ai statului român puși în niște posturi cheie pentru a-și sluji semenii și nu pentru a se împăuna cu puterile lor vremelnice nu este nici de azi, nici de ieri și nici măcar din perioada comunistă. Întotdeauna funcțiile, posturile cu impact asupra libertății și securității cetățeanului au creat mici monștri pentru care nu există nici măcar Dumnezeu, ei considerându-se îndrituiți a împărți dreptul la viață, la libertate, la trai decent sau trai de calvar. Cu siguranță că aceste deviații pot fi regăsite și în alte țări, mai civilizate și mai destupate la minte decât noi numai că, acolo, asemenea comportamente sunt extrem de izolate nu ca la noi, fenomene de masă. Pentru că prostul dacă nu e fudul, nu e prost destul! Și cum ar putea el fi fudul dacă nu prin behăitul prelung atunci când autoritatea îi e pusă la fireasca îndoială, behăit ce se traduce prin întrebarea care sfidează bunul simț, rațiunea și inteligența: „Bă, tu știi cine sunt eu?” O întrebare retorică ce nu poate exista decât în tandem cu un răspuns pe măsură: „Un dobitoc!”