Trei oşence, foste prietene din copilărie, se întâlnesc după mai mulţi ani, deja mature. După îmbrăţişările de rigoare şi întrebări ca „ce mai faci?” etc., ajung la subiectul următor:
– D-apoi tu Marie, luatu-te-ai?
– Luat dară!
– Şi cum-ui?
– Apoi, dragili meli, mi-am luat un ficior mândru, chipeş, puternic, numai că ari un beteşug!
– Dusu-l-ai la doftor?
– Dus.
– Şi ce-o zis doftoru’?
– O zis că-i surd de-o ureche!
– No las că nu-i bai, doar nu trebuie şă audă toate cele!
– D-apoi tu Anuţa, tu luatu-te-ai?
– D-apoi cum?
– Şi-al tău cum-ui?
– Doamne că al meu îi ca o cătană, mere ţanţoş pe uliţă şi îi tare ca un taur, frumos ca soarele, da’ are un beteşug!
– Dusu-l-ai la doftor?
– Dus.
– Şi ce-o zis doftor?
– O zis că-i chior de un ochi, nu vedi bini!
– No las’ că nu-i bai, doară nu trebuie să vadă chiar toate cele!?
– D-apoi tu Minodora, tu luatu-te-ai?
– Păi tu fetelor eu mi-am luat un ficior cum nu să mai există pe suprafaţa pământului! Păi al meu îi cat bradul, îi deştept, puternic ca un urs, frumos ca o icoană, da are şi al meu un beteşug!
– Da’ ce beteşug are, bată-l norocu’ ?
– Păi al meu cum mă vede pân casă, sare pe mine. Dimineaţa, la amiază, seara!!!
– Si dusu-l-ai la doftor?
– Dus.
– Si ce-o zis doftoru’?
– O zis că n-are ţinere de minte.
