O istorie ascunsă, de care nu vrem să știm – Holocaustul românesc

♦ România este considerată a doua țară, după Germania nazistă, în clasamentul evreilor uciși în al Doilea Război Mondial.

0
Românii i-au întrecut la un moment dat şi pe germani în orori şi numărul evreilor exterminaţi, una dintre metode fiind urcarea în tren a cinci mii de oameni şi plimbarea lor până mureau toţi

Modul în care românii au tratat evreii în al Doilea Război Mondial este un subiect tabu, iar românii nu îl știu pentru că nu există în cărțile de istorie. Pe 21 octombrie se împlinesc 79 de ani de la masacrul de la Odessa din 1941, eveniment care a arătat lumii întregi politica lui Antonescu vizavi de evrei.

Scriitoarea și jurnalista Hannah Arendt, care a asistat ca ziarist la procesul lui Adolf Eichmann, scrie în cartea sa „Eichmann la Ierusalim”: „Chiar și membrii SS erau uneori îngroziți de ororile pogromurilor la scară largă, demodate și în același timp spontane făcute de români. Deseori interveneau să-i salveze pe evrei de la măcel, astfel încât omorul să fie făcut în – ceea ce numeau ei – mod civilizat.”

Cea mai severă legislație anti-evreiască

România era cea mai antisemită țară a Europei antebelice. Din 1878 puterile europene au încercat să îi convingă pe români să îi recunoască pe evrei ca cetățeni, au reușit abia în 1918. Însă în 1940 mareșalul Antonescu i-a declarat apatrizi pe evrei și a instituit cea mai severă legislație anti-evreiască din Europa, incluzând Germania. În 1941, chiar Hitler se plângea lui Goebbels că Antonescu se descurcă mult mai bine ca nemții în problema evreiască.

Stilul inițial al românilor era să urce cinci mii de evrei într-un tren și să îi plimbe prin țară, fără un scop sau destinație, până mureau asfixiați sau de foame. Au făcut apoi și lagăre, iar ororile erau, uneori, mai atroce și mai elaborate decât cele din Germania.

La un moment dat, Antonescu vroia să trimită o sută zece mii de evrei în două păduri pe malurile râului Bug (teritoriu rusesc controlat de germani) și să îi execute. Germanii au fost oripilați și toată lumea a intervenit: comandanții armatei, SS și ministerul de externe de la Berlin. Eichmann însuși, cel care s-a ocupat de lichidarea evreilor în toată Europa, a scris Ministerului de externe de la Berlin în 1942 pentru a opri eforturile românești, premature și neorganizate de „a scăpa de evrei”.

În consecință, după ce românii uciseseră 300.000 de evrei fără ajutor german, au luat în considerare o înțelegere a nemților cu Antonescu ca „evacuarea evreilor din România să fie efectuată de unitățile germane”. Apoi Antonescu s-a răzgândit și autoritățile române au descoperit că pot vinde evrei cu peste o mie de dolari bucata, așa că au devenit suporterii emigrării evreilor. România a devenit una din puținele porți de intrare a evreilor în Palestina. Pe măsură ce Armata Roșie se apropia, Antonescu devenea tot mai moderat, spre final fiind dispus să îi lase pe evrei să părăsească țara fără să plătească vreo taxă.

Aproximativ jumătate din cei 850.000 de evrei români au supraviețuit, dar câteva sute de mii au emigrat.

Masacrul de la Odessa

Asediul forțelor armate române și germane asupra Odessei a durat între 8 august și 16 octombrie 1941. Asediul de două luni asupra orașului a culminat cu un masacru, între 22 și 24 octombrie – „o orgie a violenței”, cum o numesc istoricii. Mai bine de 100.000 de evrei fugiseră deja din Odessa cu Armata Roșie, însă aici se refugiaseră cei izgoniți de români din Basarabia. După masacru, peste 22.000 de cadavre au fost găsite în gropi comune după război, iar printre ele nu se numărau și cele câteva mii de evrei incinerați în barăci la Dalnic.

Conform cercetătorilor care semnează volumul „Mareșalul Antonescu la Odessa”, soldații români ar fi ucis 19.000 de evrei în primele trei luni de război și alți 20.000 după cucerirea Odessei.

Declicul a venit imediat după instalarea trupelor române în clădirea NKVD din Odessa. Deși unii dintre ofițeri s-ar fi opus și ar fi semnalat că nu-i o idee bună, comandantul Glogojanu a insistat că transmit astfel un mesaj locuitorilor orașului. Glogojanu, alături de alți 16 ofițeri, a fost una dintre cele 67 de victime ale aruncării în aer a clădirii, pe 22 octombrie 1941. A explodat o mină controlată prin radio, pe care Armata Roșie o plantase acolo înainte de a părăsi orașul.

Românii au dat imediat vina pe bolșevici și pe evrei și au trecut la fapte. Pretorul orașului, Mihail Niculescu, a dat ordin ca pentru fiecare ofițer ucis să se omoare 200 de evrei, pentru fiecare subofițer 100, iar pentru fiecare soldat 50. În total, 22.500.

Una dintre teoriile preferate ale negaționiștilor e că Mareșalul Antonescu, condamnat la moarte și împușcat pe 1 iulie 1946, habar n-a avut ce făceau trupele române acolo. Corespondența cu trupele de pe front arată că nu era așa:

Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici.

Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.

2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.

3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”

Se pare că Macici a respectat ordinul – mai puțin punctul al treilea.

Poate cel mai sângeros episod al masacrului de la Odessa a avut loc lângă oraș. Ordinul de mai sus a fost pus în aplicare chiar în ziua aceea la Dalnic, după cum povestește căpitanul Ovidiu Anca, martor al incidentelor, într-un interviu filmat în 2003, acordat istoricului Harry Kuller.

Cei peste 20.000 de evrei (sau 40.000, conform altor surse) au fost escortați de pretorul orașului și de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu la Dalnic. Pe primii 50 de evrei i-a împușcat Deleanu cu mâna lui. Pe ceilalți i-au băgat în patru barăci. Inițial, au găurit pereții barăcilor și i-au mitraliat, însă mureau prea puțini. Așa că au turnat benzină în barăci și le-au dat foc. Doar pe cea de-a patra au detonat-o simbolic, cu o grenadă, la 17.45, aceeași oră la care sărise în aer și comandamentul militar.

Imediat după intrarea armatelor române în Odessa, casele evreilor au fost însemnate, iar pe 19 octombrie, toți evreii erau în ghetoul organizat la închisoarea din oraș. Din acea zi, evreii au fost trimiși în lagăre de pe tot cuprinsul Transnistriei. Cel mai important era la Bogdanovka, dar s-a organizat unul și în zona săracă a orașului Odessa, la Slobodka. Acolo n-aveau toți loc în case, așa că mulți au murit de frig, în stradă, în iarna dintre 1941 și 1942. În 1943 mai rămăseseră în viață 600 de evrei din Odessa. La începutul ocupației româno-germane erau 60.000, auto-declarați și înregistrați la ordinul autorităților.

Pe 11 noiembrie 2004, președintelui Ion Iliescu i-a fost înmânat de Elie Wiesel un raport despre partea de Holocaust care revenea românilor.

Număr uriaş de victime

Timp de un an, savanţi şi cercetători din România, Israel, SUA, Franţa şi Germania au muncit la alcătuirea unui raport de circa 400 de pagini, bazându-se pe studii și documente extrase din marile arhive ale lumii. Radu Ioanid, unul din cei trei vicepreşedinţi ai Comisiei conduse de Elie Wiesel, a amintit că în România s-a negat prea multă vreme Holocaustul. Radu Ioanid a precizat că „istoricii au lucrat pe bază de consens”. Potrivit lor, în contul crimelor antonesciene din timpul celui de-al Doilea Război Mondial trec circa 270.000 de victime, alţi 136 de mii de evrei din Transilvania de Nord, anexată de Ungaria, fiind deportaţi şi ucişi în lagărele de exterminare şi de concentrare naziste. Printre victime, a reliefat el, sunt şi 25.000 de ţigani.

Generalul Mihai Ionescu, vicepreşedintele român al Comisiei, a subliniat la rândul său că Holocaustul a avut într-adevăr loc şi în România, şi că dacă principala vină pentru exterminarea evreilor europeni o poartă Germania nazistă, responsabilitatea şi vina regimului antonescian pentru crimele în masă sunt incontestabile.

Ion Iliescu, atunci șeful statului, criticat sever în trecut pentru numeroasele sale gafe şi erori de negare sau relativare a Holocaustului în România, a admis clar şi fără echivoc că tema Holocaustului a fost grav distorsionată și falsificată în România. Victimele, a precizat el, „au fost cetăţeni români, ucişi doar pentru că erau evrei, doar pentru că existau”. E obligatoriu să se facă „lumină, să se informeze obiectiv şi ştiinţific, pentru a nu se mai lăsa loc îndoielilor și incertitudinilor”, a spus Iliescu.

„Curățirea terenului” a fost numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală”. Ordinul de „curățirea terenului”, de deportare și de exterminare a evreilor din Basarabia și Bucovina a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu sub presiuni germane.

Soldații de pe front au mari riscuri de a fi răniți sau omorâți din cauza comisarilor evrei, care cu o perseverență diabolică împing pe ruși din spate cu revolverul și îi țin să moară până la unul pe poziție. (…) Toți Evreii să fie readuși în lagăre, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voiu împinge în Transnistria, imediat ce mă voiu degaja de actualele griji. Trebue să se înțeleagă de toți, că nu este luptă cu slavii, ci cu Evreii. Este o luptă pe vieață și pe moarte. Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor. (…) Deci menajarea lor, în interior, ar fi o slăbiciune care ne va putea compromite victoria. Ca să învingem trebuie să fim fermi într’o atitudine. Asta trebuie să o știe toți. Nu economicul primează în aceste momente, ci voința națiunii înseși. Și războiul în general, și luptele de la Odessa în special au făcut cu prisosință dovada că Satana este Evreul”, scria Antonescu, la cucerirea Odessei.

Istorie deformată

Raportul despre Holocaust a fost considerat un document istoric important și de președintele anterior lui Iliescu, Emil Constantinescu, și de succesorul lui Iliescu, Traian Băsescu. Cu toate acestea, manualele de istorie nu s-au schimbat, nimeni nu pomenește de grozăviile petrecute în anii războiului, iar românii sunt acuzați că neagă aceste episoade. De fapt, mare parte a românilor nu știu mai nimic despre rolul sumbru al României în perioada războiului.

 

 

 

 

+4 -4
se încarcă...