O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Virgil COSMA
jurnalist

 

Nu cred că mitingul diasporenilor de peste două zile, anunţat şi pregătit de câteva luni, va avea vreo altă consecinţă imediată în afara unui val de insulte şi miştocăreli, aşa cum deja ne-am obişnuit după prestaţia lamentabilă a echipelor Dragnea din ultimele 20 luni. Nu este creat nivelul de tensiune socială pentru o explozie anti-guvernamentală decisivă, inflaţia şi scumpirile nu sunt percepute ca nişte şocuri de către populaţia obişnuită de aproape 30 ani să le înghită ca pe hapuri, exodul tinerimii studioase – cea care ar avea cele mai mari motive de nemulţumire – continuă cu o cadenţă de-ţi vine să crezi că este programat milităreşte, cele vreo trei milioane de angajaţi în privat sunt în scurte concedii alternative, iar angajaţii la stat sunt mai fericiţi decât în vremurile cele mai bune ale lui Ceauşescu şi Iliescu.

Cifrele oficiale publicate la sfârşitul săptămânii trecute referitoare la execuţia bugetară din primul semestru pot fi interpretate ca fiind o nouă dovadă a contradicţiilor politicii economice duse de guvernele PSD-ALDE. Data prăbuşirii bugetului, ca rezultat al creşterilor de cheltuieli sociale cu salariile bugetarilor şi cu pensiile, concomitent cu scăderea taxelor şi impozitelor, este încă imprevizibilă. Nimeni nu ştie cât va mai rezista bula de consum, când şi mai ales cât şi în ce condiţii se mai pot împrumuta guvernanţii şi cât va mai dura contextul european favorabil României. Politic, tensiunile cresc între executivul român şi Comisia Europeană, care încă nu a sancţionat derapajele puterii de la Bucureşti. Dar asta se poate întâmpla oricând, câtă vreme echipele Dragnea ştiu una şi bună: jos justiţia şi dă-le încolo de reguli europene.

Alăturarea celor două idei de mai sus are o logică simplă: pe de o parte miting, jos ăia, huo, la puşcărie cu ei, de cealaltă parte rezultate atât de proaste încât, şi dacă nu-i alungă nimeni, se vor împiedica şi prăbuşi în prăpastia creată de propriile gafe şi nepriceperi. Aşa, bun şi după aceea? Un miting poate ajuta opoziţia, dar nu-i rezolvă problemele. Nu vedem nici o tentativă serioasă de unificare a opoziţiei, nici o poziţionare clară pe temele care se vor pune din momentul unei ipotetice preluări a guvernării: ce taxe vor trebui modificate şi cum; ce trebuie reformat şi cum; pe cine se pot baza? Jos corupţia şi afară cu penalii din funcţiile publice sunt sloganuri admirabile, onorabile pentru orice ipotetic susţinător, dar ele nu sunt programe de guvernare şi nici suficiente pentru a capta entuziasmul popular. Ba, mai rău, o pensionară spunea pe şleau mai zilele trecute: „fură maică, toţi fură, dar ăştia măcar ne dau şi nouă”. Pe scurt, cei care combat populismul PSD nu propun o echipă, nu aduc la cunoştinţa publicului un program coerent şi nu creează acel orizont de aşteptare pe fondul căruia să vină schimbarea.

Am auzit şi citit tot felul de comentarii defetiste. Ba că promovarea unui program realist nu ar fascina pe nimeni, ba chiar ar aduce o victorie şi mai categorică socialiştilor. Ba că preluarea cinică a stilului PSD, adică minciuni sforăitoare urmate, bineînţeles, de nerespectarea lor şi punerea în aplicare a adevăratului program, cel ascuns, nu ar face decât să schimbe pe Tache cu Lache. Ce mi-e o echipă de mincinoşi în locul fostei echipe de mincinoşi? În fond, avem precedentele CDR şi Alianţa DA, ilustrate de oameni care au dezamăgit crunt şi de măsuri atât de dure încât ambele au fost pur şi simplu măturate de pe scena politică, aneantizate şi mai târziu chiar ridiculizate. Aceeaşi placă, de pe vremea lui Iliescu, Năstase şi Ponta: sunt hoţi şi vânduţi, dar nu avem cu cine să-i schimbăm, orice ar veni ar fi la fel de hoţ şi de vândut. Chiar aşa să fie? Eu cred că şi aceasta este o nouă capcană, construită de mediile puterii.

Problema care aşteaptă acum o soluţie radicală este una de redefinire şi de renegociere complexă a contractului social. Nu prea mai ţin sloganurile definite de linii ideologice, stânga-dreapta, ca în cultura politică clasică. Cele de acum se adresează, şi la noi şi aiurea, mai mult poziţionării sociale, apartenenţei instituţionale şi beneficiilor materiale imediate, palpabile. Ceea ce era lupta anticomunistă în anii ’90 este astăzi lupta anticorupţie, dintr-un motiv vizibil şi de pe Lună: fosta oligarhie securisto-comunistă s-a transformat în oligarhia coruptă de acum, care domină instituţional aproape tot ce mişcă în ţară. De această oligarhie depinde toată funcţionărimea statului, finanţele, dăscălimea, sănătatea cu toate ale ei, întregul sistem de ordine publică şi justiţia. Cine, cum şi ce este capabil să negocieze cu aceste categorii, să le garanteze că, odată înlăturaţi pitecantropii abrutizaţi în funcţii din tată-n fiu, drepturile nu le vor fi lezate, veniturile nu le vor fi scăzute şi că, în condiţiile unei activităţi curate, îşi vor putea păstra privilegiile? Nimeni, din ceea ce se poate înţelege din informaţiile publice, nu văd pe nimeni care să poată negocia acum un asemenea contract social uriaş.

De aceea, îmi pare o urgenţă declanşarea de negocieri între formaţiunile opoziţiei şi stabilirea unui program simplu, coerent, uşor de înţeles şi aplicat, ca ultimă şansă de a scăpa de banda de infractori care conduce ţara. Unirea nu garanteză victoria, dar dezbinarea garantează înfrângerea.

7 VOTURI - MEDIE: 4,43
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...