7 + 2 =

A password will be e-mailed to you.

Cătălin MORARU
redactor șef

 

23 august 1944. Exact acum 75 de ani, România a întors armele și s-a alăturat aliaților. În urma refuzului hotărât al mareșalului Antonescu de a ieși din războiul dus alături de nemți, regele Mihai l-a destituit și arestat. Rușii deja intraseră în țară în martie 1944. Deși în acestă manevră comuniștii au avut un rol minor, au ajuns, cu sprijinul fratelui mai mare de la est, să conducă România timp de 50 de ani, până în decembrie 1989.

Deși pare incredibil, după 30 de ani, extrem de multă lume regretă comunismul. Îl regretă chiar oameni care erau la grădiniță prin anii ’80, deci știu doar povești. Că toți aveau un loc de muncă, îți dădea statul casă și salariu, iar Ceaușescu construia în România tot felul de chestii care nu s-au mai construit de atunci. Acest aspect, combinat cu îndemnurile din ce în ce mai des întâlnite de genul că ce a fost, a fost, trebuie să privim doar înainte, mă determină să tot aduc aminte de infernul în care am trăit în comunism.

Cum am fi petrecut ziua de azi dacă nu aveam revoluția din decembrie 89? Hai să ne aducem aminte. Sau să aflăm, dacă nu știm.

Mai întâi, 23 august era zi liberă. Nu lucra nimeni, totul era închis. Deci, cu o zi înainte am fi bătut magazinele, că mai băga Ceaușescu înainte de sărbătoare niște barabule sau pui de Gostat din ăia pricăjiți, pe care nu îi atacă uliul. Stătea lumea la coadă, unii aveau noroc, alții nu.

Dar ziua liberă însemna doar că nu se mergea la muncă. Mai toată lumea era luată cu arcanul la niște manifestări faraonice, pentru care se făceau repetiții timp de o lună. Litere formate din oameni care alergau ordonat pe gazonul stadionului și formau propoziții care îi urau lui Ceaușescu sănătate și mari succese partidului. Totul trebuia să iasă la fix, trepădușii de partid tremurau din toate încheieturile, orice greșeală era fatală. Spectatorii din tribune, puși să aplaude și aclame, cărau pancarte și steaguri, participau sau asistau la marșuri și defilări, performau pe scene la „Cîntarea României”. Ori erau aduși cu forța să asiste la spectacole și să aclame cu forță realizările partidului. Participau elevi, studenți, oameni ai muncii, copii de grădiniță. Toată țara în sărbătoare, ce mai.

Șefii de partid își țineau discursurile, cretinuțe și într-o limbă de lemn perfectă. Nimeni nu asculta, nu interesa pe nimeni, toată lumea aștepta să se termine. Dar nu se termina. Urma un program artistic, cu cântece și poezii patriotice, adică despre familia Ceaușescu și PCR, că ei erau patria.

Când se termina tot, oamenii mai mergeau, dacă mai puteau, la iarbă verde, să bea o bere și să mănânce niște mici care uneori aveau și resturi de carne. Sub supravegherea atentă a milițienilor, scrofuloși la datorie, vorba lui nenea Iancu Caragiale.

La televizor era același program vomitiv, plin de cultul personalității dedicat lui Ceaușescu, o calfă de cizmar din Scornicești și soției lui semianalfabete. Toate manifestările astea se desfășurau în fața unei populații inerte, care suferea de foame, frică și care nu avea de nici unele.

Înainte de revoluție nu mai era nici apă caldă, nici căldură. Rămăseseră doar poeziile și cântecele dedicate lui Ceaușescu, în care era poreclit titan, mare om de stat, cinstit și bun erou, geniul, primul bărbat, marele fiu. Fiecare poezie avea câteva versuri și despre Elena Ceaușescu, normal. Ea era mamă bună, om politic și prestigios savant, fiică prea iubită a poporului. Repet, vorbim despre un cult al personalității care a mai rămas doar la nord coreeni, în care erau ridicați în slăvi doi oameni care abia reușeau să citească.

În ciuda a ceea ce povestesc eu aici, amintirile din comunism ale multora sunt despre cât de bune erau eugeniile și parizerul. Sunt și acum, trebuie doar să știi ce să cumperi, să citești etichetele. La fel cum faptul că nu s-a construit nimic după Ceaușescu arată ce guvernări impotente am avut, nu ce mare om de stat era pelticul ăla, care tot dădea din mâini prin balcoane.

Chiar când scriu aceste rânduri o ascult iar pe Viorica Dăncilă cum spune că a fost o perioadă grea cât a fost premier sub Dragnea și nu are rost să vorbim despre asta, ci trebuie să privim înainte. Ba nu, tanti. Trebuie să privim înapoi. Cu mânie, chiar. Ca să nu mai pățim ce tot pățim.

Apreciază calitatea articolului

27 VOTURI - MEDIE: 3,89
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...