De ce nu s-a schimbat nimic în ultimii treizeci de ani – George Lazăr, director

0

La fel ca mulți dintre noi, stau și mă minunez cum de e posibil să se petreacă fapte la care suntem, zilnic, martori cu toții: demonstrații cu oameni aduși cu autocarele de prin județele din jur pentru a-l preamări pe Dragnea, personaj ulterior condamnat, într-un început de parodie a cultului personalității.

O caricatură de prim ministru care torturează limba română, nu știe unde se află, ba mai nou, nici în ce an trăiește, incapabilă să priceapă lucruri elementare, darămite să guverneze.

Tactica pământului pârjolit de golire a trezoreriei, aplicată de șefii partidului care guvernează, pentru a pune bețe în roate opoziției, dacă se întâmplă cumva ca aceasta să ajungă la putere. Parveniți care devin miniștri, secretari de stat, directori, șefi într-un cuvânt, al căror unic merit este obediența absolută față de cel cocoțat pe același principiu pe o creangă ierarhică mai sus.

Cheltuieli publice angajate în total dispreț față de principiile economice și de interesele poporului, sarabandă de majorări și daruri făcute fățiș și obsesiv pentru câștigarea viitoarelor voturi ce asigură rămânerea unei clici, care a ridicat mediocritatea la rang de virtute, la putere.

Demonstrații înăbușite cu cruzime de jandarmii dirijați cu mână de fier de acoliții puterii, într-o reluare, ce-i drept palidă, a mineriadelor care ne-au scos ani buni de pe harta țărilor civilizate.  Justiția care țipă că se vrea independentă însă în fapt a devenit obedientă și cumpărată cu privilegii, lefuri uriașe și pensii chiar mai mari, ca să decidă în favoarea puterii. Aberații care se întâmplă la tot pasul, cum ar fi eliberarea a zeci de mii de infractori condamnați, furturile masive și continue de lemne, șpăgile date medicilor și asistentelor în spitale, în pofida salariilor lor occidentale, meditații scumpe plătite de părinți pentru elevi pentru a suplini un sistem de educație inept și complet depășit, format din dascăli care vor să-l păstreze exact așa cum e doar pentru privilegiile proprii.

Biserici ce s-au înmulțit asemenea ciupercilor după ploaie, strecurându-se insidios în școli pentru a înlănțui din vreme mințile tinere în mrejele miracolelor ce se pot obține nu prin muncă și pricepere, ci bătând mătănii și pupând oase vechi. Polițiști legați cu cătușe legislative, timorați de infractori dezlănțuiți care cu greu pot fi trași la răspundere, pentru că au drepturi chiar mai mari decât au victimele lor. Legi date ca să nu fie ascultate, unele chiar imposibil de respectat. Firme care fac evaziune pentru că acesta este singura modalitate prin care pot supraviețui în hățișul de legi, norme și reglementări. Primari care fură pe față, angajând lucrări inutile comunităților pe care chipurile le administrează, din care își iau partea. Resurse naturale vândute străinilor pe nimic, fosta industrie culcată la pământ. Și hemoragia de tineri în puterea muncii care aleg zilnic să plece de aici ca de pe un tărâm blestemat, lăsând un gol imposibil de umplut cu muncitori vietnamezi în urma lor.

Poate că încă mai sunt sechelele comunismului, a economiei centralizate, a locurilor de muncă garantate, a obedienței absolute față de conducătorul unic. Poate că mulți din românii rămași mai au încă nevoie de un tătuc care să le dea și care să aibă grijă de ei, să le spună ce este bine și ce este rău, să le arate cu degetul dușmanul și prietenul, să-i laude sau să-i oropsească. Iar acel tătuc atoateștiutor și frumos nu poate greși niciodată indiferent dacă i-a plăcut să-și spună tovarăș sau domn, ba mai mult, este nemuritor, pentru că, indiferent dacă are chip de bărbat sau de femeie, e atemporal și a fost acolo dintotdeauna, ca o zeitate temută și respectată care dă atât de mult și cere atât de puțin, anume adularea și, mai nou, votul.

Așa arată țara noastră după treizeci de ani în care comunismul n-a dispărut nici o clipă, ci a rămas neatins, asemenea unei hidre ale cărei capete cresc la loc indiferent cât de des sunt tăiate  iar noi tot la nesfârșit ne îndemnăm după ce constatăm că au mai trecut degeaba încă patru ani din viață, la vot, legându-ne speranțele de pospăiala asta de democrație, spunându-ne unii altora, hai, poate de data asta. Poate. Poate? Poate…

Deja ai votat!
se încarcă...