O obsesie pur românească – Ciprian MITOCEANU, scriitor

0

România este o ţară coruptă, nu mai are rost să negăm şi nici să căutăm scuze. Chiar dacă statisticile oficiale sunt cosmetizate şi adesea chiar şi Uniunea Europeană închide ochii, deoarece interesele sunt mai mari decât onestitatea, suntem o ţară coruptă. Asta se vede în tot ceea ce facem. Corupţia a ajuns să fie atât de prezentă în viaţa şi practicile noastre, încât mulţi dintre români, ajunşi peste hotare, încearcă să ofere o atenţie pentru diferite servicii, deşi ştiu că astfel de apucături nu sunt bine văzute. Nu spun că lipsesc cu totul, dar nu sunt bine văzute. Ei totuşi încearcă; să aibă inima împăcată.

Tolerăm corupţia într-un asemenea hal, încât am ajuns să dezvoltăm o obsesie aparte pentru acest flagel. Toate acţiunile, toate gândurile noastre se învârt, invariabil, în jurul corupţiei, fiind sufocate de aceasta. Atunci când auzim că un anume om de afaceri a reuşit să dea lovitura, primul nostru gând – chiar mai înaintea celui care-şi are rădăcina în invidie – e legat de corupţie. A dat ceva cuiva şi de-asta a reuşit, altfel… Când cineva reuşeşte să se angajeze, pe prea puţini interesează meritele personale. Cine îl ţine în spate? Cine i-a deschis uşile? Cui a dat ce a trebuit să primească postul respectiv? Interesant e că astfel de analize sunt valabile şi atunci când vine vorba despre mediul privat, acolo unde, cel puţin teoretic, competenţa şi abilităţile nu sunt accesorii opţionale sau complet dispensabile, aşa cum se întâmplă când vine vorba de năimiţi la stat. Orice mic succes al persoanelor din cercul apropiat este filtrat prin prisma corupţiei. A dat ceva, cunoaşte pe cineva, a uns pe cine trebuie.

Atunci când românul are treabă la o instituţie publică, primele gânduri pe care şi le face duhnesc a corupţie. Cât trebuie să dau şi cui trebuie să dau? Dacă nu dau suficient? Dacă nu dau cui trebuie?

Corupţia este peste tot. Chiar şi aerul pe care îl respirăm duhneşte a corupţie. Dacă autorităţile şi-ar face treaba aşa cum se cuvine, aerul n-ar mai fi aşa de poluat. E valabil pentru apă şi mâncare. Nu scăpăm de corupţie nici măcar în somn; majoritatea românilor visează doar două lucruri: să-i corupă pe alţii sau să fie corupţi. Pentru asta trăiesc mulţi dintre noi. Corupţia a deschis atât apetitul pentru averi colosale, cât şi pentru rezolvarea pe cale facilă a unor probleme personale. Dai să fii băgat în seamă, să fii servit peste rând, cum se spune. Să ai parte de servicii insituţionale de calitate sau măcar să ai parte, pentru că în multe cazuri calitatea lasă de dorit, dar dacă nu bagi nimic în buzunarul decidentului tot atâta primeşti. Să fii trecut cu vederea atunci când încalci legea. Să-ţi poţi permite, cândva, să fii corupt şi tu.

De vreo treizeci de ani guvernele ne tot ameninţă că au pornit lupta contra corupţiei. În esenţă, arsenalul folosit este acelaşi de pe vremea comuniştilor. Şi pe atunci se mai întâmpla să fie „dată la televizor” câte o vânzătoare care dosea ceva sub tejghea în aşteptarea unui client dispus să ofere mai mult decât era cazul. Mai o bătrână prinsă cu trei ştiuleţi în traistă atunci când revenea de la „parcică”. De prea puţine ori au fost traşi la răspundere adevăraţii corupţi. Cazul Ştefănescu Bachus trebuie tratat mai degrabă ca o excepţie decât ca o regulă. Seamănă cu ceea ce se petrece în ziua de azi? Normal. Şmecherii sunt scoşi basma curată din dosarele de corupţie, în timp ce la închisoare ajung pionii sau tocmai cei care au încercat să se opună flagelului. Culmea, aşa ceva este posibil tot graţie corupţiei. E mai urmărită baba care vinde usturoi la colţ de stradă, decât politicianul care s-a miliardat din salariu de bugetar. Mai nou, Serviciile Secrete sunt solicitate să cerceteze dacă nu cumva tramvaiele din oraş sar de pe şine din cauza adversarilor politici, deşi adevărul e cunoscut de toată lumea. Dar nu contează ce ştie lumea, contează că există Servicii şi sunt dispuse să ancheteze. Dosarele de corupţie mai pot aştepta; corupţii nu pleacă nicăieri. De ce să o facă? Ce ţară îi mai primeşte şi le permite să se îngraşe din corupţie?

Da, s-a tot declanşat lupta cu corupţia, dar rezultatele sunt ca în lupta cu balaurul cu şapte capete. Tai unul şi răsar altele trei. Şi asta se întâmplă pentru că atât guvernanţilor, cât şi românilor de rând, le convine. E mai convenabil să ştii pe cineva pe la Primărie sau pe la Consiliul Judeţean decât să aştepţi la rând. Dacă e să respecţi legile şi regulile bunului simţ, îmbătrâneşti aşteptând acte şi semnături la care eşti îndeptăţit. Chiar dacă numărul angajaţilor la stat a crescut enorm, în posturile de execuţie se duce acută lipsă de personal. Prea mulţi şefi, prea puţini pălmaşi. Şi când sunt puţini pălmaşi, coada din faţa ghişeelor tinde să se lungească. Creşte timpul de aşteptare pentru acte şi proceduri. Nu mai bine dai banul şi stai în faţă?

Asta e realitatea, oameni buni. E România în care trăim şi pe care aşa am construit-o. Mai rău e că tot aşa o vom lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor. Altceva nu avem de lăsat.

+16 -0
se încarcă...