Sintagma „baron local” a apărut la noi dintr-o evidentă necunoaștere a ierarhiei medievale occidentale, absentă pe teritoriul moldo-valah din acea perioadă. În realitate, un baron era cel mai mic pe scara nobiliară, stăpânea câteva sate, echivalentul unei comune de astăzi. Mai multe baronate făceau un marchizat (cam cât o Asociație de Dezvoltare Intercomunitară de azi), stăpânit de un marchiz, mai multe marchizate făceau un comitat – cam cât un județ de astăzi, stăpânit de un conte, mai multe comitate – un ducat (cam cât o regiune de astăzi), stăpânit de un duce, mai multe ducate făceau un regat și mai multe regate – un imperiu.
Așadar, pentru ceea ce am numit noi ca fiind un baron local – cu titlu peiorativ și evident ironic, pentru modul abuziv, discreționar și oneros de a conduce un județ – potrivită ar fi fost porecla de „conte”, pe când cea de baron, și mai ales „local” ar fi trebuit să-i facă de râs pe primarii care confundă teritoriul comunal cu o moșie moștenită din familie.
Pentru că la noi, în vechime, nu era stabilită această ierarhie, ai noștri au descoperit mult mai târziu că nu moșia îți oferă dregătoria, ci invers, că o funcție în slujba domniei este însoțită de moșii, privilegii și imunități. Numai că domnitorii se schimbau des iar cei cu rang la curte erau obligați, pentru a-și menține funcțiile și privilegiile, să dea peșcheșul din vreme și cui trebuie. Orice greșeală se încheia, de regulă, cu descăpățânarea sau fuga în exil. Cum am denumi asta astăzi? Cred că se regăsește, destul de fidel în traseismul politic. Actuala „nobilime de stat” nu face decât să țină vechi obiceiuri, pierdute în negura istoriei ținuturilor dintre Dunăre și Carpați.
Crearea și consolidarea de dregătorii de stat subordonate politic au constituit la noi elementele cheie ale procesului legislativ. Circuitul „bani de la guvern – atribuirea lucrărilor către firme care întorc mare parte din banii alocați celui care i-a repartizat – virarea sumelor în vistieria partidului” este regula și nu excepția. Pe acest traseu, fiecare își oprește dijma și, prin urmare, banii pentru lucrare nu ajung iar aceasta nu mai este executată sau, în cel mai bun caz, este finalizată superficial și cu numeroase lipsuri. Din același motiv, respectiv prezervarea acestui sistem, liberalii nu au desființat circuitul bine cunoscut ci, dimpotrivă, îl alimentează copios prin PNDL și așa zisele fonduri de dezvoltare.
Și aceasta este esența traseismului politic de astăzi. Primarii vor spune că trecând de partea puterii vremelnice se sacrifică, adică își încalcă „principiile”, în folosul comunității, ca să primească bani pentru lucrări publice. Cei de la nivele mai mari – județ, administrație națională – idem. Nu este adevărat, nicăieri pe acest traseu nu este vorba despre binele public ci, numai și numai, de privilegiile și imunitățile personale conferite de dregătoria deținută.
Traseismul se explică, mai nou, prin faptul că partidele noastre nu mai au demult ideologie. De pe vremea lui Năstase PSD nu mai este de „stânga”, cum din vremuri și mai îndepărtate PNL nu mai este de „dreapta”. Dovadă că au și guvernat împreună, fără impedimente ideologice. Practic, cele două mari forțe politice de la noi se află de-a stânga și de-a dreapta bugetului de stat și nicidecum ca poziționare teoretică. Așadar, trecerea dintr-o parte în alta nu este grevată de cine știe ce procese de conștiință, atâta vreme cât partidele noastre sunt doar organizații de extragere a foloaselor prin mijloace electorale. Cu cât mai mulți primari cu atât mai multe surse de venit.
Dar cum să le obțină? Mai ieri pupau mâna doamnei premier „mama națiunii”, astăzi trebuie să o repudieze. Ei na! Se vor jura pe toți strămoșii că vor trage gaz, apă și canalizare (la care oricum, din sărăcie, nu se abonează nici jumătate dintre potențialii beneficiari), că vor face ștranduri, parcuri și linii de transport gratuite până în fața porții, pot și vor spune orice. Dar dacă au noua stăpânire „în spate” parcă sunt mai credibili, nu-i așa?
Așa stând lucrurile, traseismul nu mai este o anomalie politică, ci starea de normalitate de la noi, fiindcă norma căreia i se supun este cu totul alta decât serviciul public. În 2014, o ordonanță adoptată adhoc oferea o derogare de la lege pentru o perioadă de 45 de zile în care primarii puteau trece de la un partid la altul fără să-și piardă mandatul. Acum se întâmplă la fel chiar și fără o nouă ordonanță, fiindcă timpul până la alegeri este prea scurt pentru a mai opera eventualele consecințe legale.
Desigur, întregul proces este profund imoral. Dar când moralitatea a fost un criteriu pentru ascensiunea socială? Nu are cum să devină nici acum, râdem de ei și după aia îi votăm.
