Săptămâna trecută s-a făcut tragerea la sorţi pe buletinele de vot, iar marea surpriză a reprezentat-o plasarea Alianţei USR+PLUS în urna a doua, a partidelor neparlamentare, fapt care a adus candidaţii săi printre ultimii.
Poate că mulţi veţi spune că nu contează poziţia pe buletinul de vot, pentru că cei care merg la vot ştiu pentru cine îşi vor da acceptul şi îl vor căuta până îl vor găsi. Doar că realitatea nu este deloc aşa, pentru că de foarte multe ori şi în foarte multe cazuri votul e o chestiune de impuls, de moment, şi orice amănunt contează.
În anii ’90, am avut ocazia să particip în calitate de observator la mai multe rânduri de alegeri, primele cât de cât democratice. Pe atunci se organiza secţie de vot şi în cadrul Spitalului Judeţean şi nu se venea cu urna mobilă ca acum. Votanţii erau în general bolnavii, dar şi cadrele medicale de gardă. Un partid avea semnul electoral o cruce, iar acesta a obţinut printre cele mai multe voturi, deoarece mulţi credeau că votând „Crucea”, Dumnezeu le va da sănătate. Un alt partid avea ca semn electoral trei garoafe, ce semănau aproape leit cu cei trei trandafiri ai FDSN-ului (n.r. – actualul PSD) de atunci. Un candidat, Vasile Cojocaru, a beneficiat de numele asemănător cu primarul Ioan Cojocaru şi a intrat în Consiliul Local ca independent. Iar lista de exemple poate continua.
De-a lungul anilor, partidele mari s-au prins de aceste şmecherii şi tot au modificat legea electorală, în aşa fel încât politica să fie apanajul celor puternici. E drept că şi discursul public a mers în sensul cristalizării a două, trei mari curente politice şi nu a eliminării formaţiunilor mici. Aşa s-a ajuns la introducerea pragului electoral de 3%, apoi la creşterea lui la 5%, la impunerea unor bariere, care, e drept, au căzut recent, de înfiinţare a partidelor noi, de necesitatea unui volum imens de semnături pentru candidaturi, pe care oricum nu le verifică nimeni, etc.
Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, reprezentanţii partidelor parlamentare au făcut în aşa fel legislaţia, încât formaţiunile din care fac parte să beneficieze de bani de la buget pentru finanţare, de timpi mari de antenă, de primele locuri pe buletinele de vot şi de tot felul de alte amănunte care pot face diferenţa într-o competiţie electorală. Astfel, alegerile nu au fost şi nici nu vor fi niciodată echitabile, pentru că nu toţi candidaţii pornesc de la aceeaşi linie de start şi nici nu beneficiază de aceleaşi condiţii de întrecere.
Exemplul din acest an cu Alianţa USR+PLUS este cel mai elocvent. Nu a contat faptul că USR este a treia forţă politică parlamentară a ţării, ci faptul că PLUS nu este partid parlamentar, deşi liderul său, Dacian Cioloş, a intrat în Parlamentul European şi chiar conduce un grup de parlamentari la nivelul întregii Uniuni Europene, Renew Europe.
De fapt, legea prevede clar că în competiţia electorală avem competitori de trei ranguri: cei ai partidelor parlamentare, cei ai partidelor neparlamentare şi ultimii, cu voia dumneavoastră, independenţii, care doar printr-o minune pot accede într-o funcţie prin intermediul competiţiei electorale.
Situaţia nu este doar la nivelul României, ci se regăseşte în toate marile democraţii, Statele Unite, Marea Britanie şi ţările UE, chiar dacă motto-ul ei este „unitate în diversitate”. Acestea sunt doar cuvinte, pentru că jucătorii mari sunt cei care fac regulile şi au grijă ca ele să le fie cât mai favorabile.
