„Mai jos nu se poate! Am atins fundul prăpastiei!”. Era concluzia unei lucrări pe care am semnat-o în primii ani de facultate. Ea se referea la situaţia economică, mai exact la piaţa financiară şi cea valutară de la sfârşitul mileniului trecut, când se prăbuşeau FNI şi FNA, băncile închideau mai ceva ca boutique-urile de acum, dobânzile erau de peste 150%, rata inflaţiei „se juca” în jurul a 50%, iar cei care reuşeau să facă vreo previziune dincolo de orizontul anilor 2000, adică pe mai mult de unu-doi ani, erau deja adevăraţi maeştri în ale economiei româneşti.
Atunci, un bătrân profesor de management, Paraschiv Vagu, mi-a spus: „Tinere, în economie şi în viaţă nu există pragul de jos! Întotdeauna se poate şi mai rău!” A fost ca un duş rece, al cărui efect a trecut repede, pentru că anii 2000 au marcat o relansare economică a României. Lucrurile păreau că se aşează uşor, uşor într-o matcă firească. Asta, doar dacă ne raportam doar la ceea ce se petrecea în interiorul ţării, pentru că dacă ne raportam la decalajul dintre România şi ţările vest europene, acesta continua să se adâncească. În timp ce europenii creşteau pe investiţii, pe producţie internă, noi ne bazam doar pe plusul adus în PIB de consum, care a creat tot felul de bule inflaţioniste şi care ne-a transformat încet doar într-o piaţă de desfacere.
Aceeaşi involuţie se poate constata şi pe scena politică. Politicienii de marcă s-au stins sau au trecut în planul secund şi au cedat de bunăvoie locul la tot felul de şmecheraşi. Aşa s-a ajuns la o manelizare a tuturor partidelor, în care principala calitate trebuie să fie şmecheria, învârteala şi nicidecum competenţa. Aşa se face că au ajuns la putere tot felul de indivizi care nu mai înţeleg rostul firesc al lucrurilor și care se bucură atunci când arăţi greşelile altora, dar care îţi sar în cap atunci când le pui lor oglinda în faţă.
La sfârşitul săptămânii, la Botoşani a ajuns liderul PSD Marcel Ciolacu. Nu că aş fi avut mari aşteptări, dar…
A fost momentul când mi-am adus aminte de vorbele profesorului Vagu: „În economie şi în viaţă nu există pragul de jos!” Nu credeam că un partid atât de mare ca PSD, cu o bază de selecţie uriaşă, putea să încapă pe mâna unui personaj mai slab decât Viorica Dăncilă. Nu credeam că poate coborî mai jos decât în era Dragnea-Dăncilă, dar din păcate realitatea mi-a demonstrat încă o dată că m-am înşelat.
Mulţi, poate prea mulţi, spun: „Ce ne interesează ce se întâmplă în PSD? Să moară pe limba lor!”
Da, dar…
Atâta vreme cât PSD contează şi va mai conta cel puţin la nivel local, atunci mă interesează, de fapt, ne interesează, pentru că într-un fel sau altul, oamenii lor ne marchează şi nouă existenţa. De aceea îmi doresc, sincer, ca atât în PSD, cât şi în PNL, USR+PLUS, ALDE, Pro România şi cine ştie ce partide vor mai fi preferate la alegerile locale, ştacheta să fie cât mai ridicată, pentru că atunci şi noi o vom duce mai bine. Altminteri, ne vom afunda într-o lâncedă manelizare din care ne va fi tot mai greu să ieşim.
