O palpitantă aventură teatrală nocturnă – Lucia OLARU NENATI, scriitor

0

De mult n-am fost la teatru și-mi era teribil de dor de această viață, mai vie decât viața reală, aceasta care se trăiește pe scenă și răsună în stal. Mă gândesc acum la teatrul nostru din Botoșani ce poartă augustul nume al astrului venit pe lume în acest spațiu. Cu câtă râvnă a fost construit acel teatru cu peste un veac în urmă, izvodit parcă, la modul propriu, din ardoarea trăitorilor de aici de-a avea teatru, drept care s-au ivit, parcă la ordin divin, toate cele trebuitoare: finanțatori, arhitect, constructor și inspirație, așa încât, în circa doi ani, el a strălucit ca o nestemată, cu nimic mai prejos decât cele ale orgolioaselor burguri europene. Ce bucurie a fost atunci și ce viață artistică a urmat! Dar, din păcate, i-a urmat și sfârșitul, ca în povestea cu ursitoarea cea rea, neinvitată la festin. Și ce făcu ea? Trimise, parcă după un radar cultural sarcastic, un biet avion gravid de povara bombei întârziate, pe care s-o lepede la despărțirea de război, exact pe această bijuterie culturală, anihilând-o total. Și nu numai pe ea, ci și pe o altă bijuterie culturală, celebra Școală Marchian pe care proteicul literat Constantin Iordăchescu, directorul său, a transformat-o într-un templu strălucitor de artă și cultură! Măcar teatrul a mai fost, dragă Doamne, reconstruit după război, dar acest templu ba. Așa cum a fost, teatrul a mai servit publicului în aceste zeci de ani, uneori chiar creații memorabile. Până acu, de câțiva ani, de când teatrul nostru a intrat într-o îndelungată restaurare, așa încât nu mai funcționează. Și pentru că totuși lumea dorește și acum să vadă spectacole de teatru – deși are azi atâtea alte alternative – iată că intrepidul său director a găsit mai multe soluții. Una dintre ele este aceea de-a juca spectacolele în aer liber în Amfiteatrul de la Cornișa, spațiu care iată că-și găsește și o asemenea utilizare, chiar salutară, încheind astfel îndelunga querelă ce a bântuit spațiul dezbaterilor și care opunea prioritatea acestui ansamblu, celei a refacerii teatrului. Deocamdată iată că, măcar în chip provizoriu, se pot îmbina astfel amândouă.

Ei, și ce am vizionat noi, firește mascați conform carnavalului Covid, într-o seară începută torid și devenită glacială, exact ca în nisipurile deșertului? O piesă de odinioară, scrisă tot de un botoșănean, Mihail Sorbul, și intitulată „Patima Roșie”, ceea ce mi-a amintit de un proiect teatral intitulat „piesa veche-n haină nouă” pe care-l promovasem odinioară în programul repertorial. Această piesă, considerată la vremea ei o capodoperă și comparată la Paris cu Fedra lui Racine, este reprezentativă pentru trendul cultural interbelic, în care femeile urmăreau emanciparea și realizarea socială prin studii universitare, mai ales acelea de litere și filozofie, cu răsfrângere în conduita psihologică personală în care prevala aspirația către tipul masculin boem și romantic, în pofida celui realist și pragmatic. În ciuda condițiilor austere, spectacolul a decurs în chip firesc, actorii etalându-și fluent experiența și profesionalismul îndelung exersat, reușind să transmită tensiunea dramatică ascendentă, fiecare conform partiturii și personalității sale artistice: Cristina Gheorghe, Lorena Petronela Chiribuță, Florin Aionițoaie, Bogdan Horga, Ionică Ciofu. Un cuvânt în plus despre năstrușnicul Bogdan Muncaciu, cel care reușește să amintească de umorul și mobilitatea lui Dan Puric, și el cândva actor la Botoșani, dar parcă și de mult regretatul Ioan Gyuri Pascu. Desigur, toate componentele se asamblează prin dirijarea regizorală, acea care, lucrând firește „cu materialul clientului”, își pune amprenta proprie, aceasta de acum, semnată de Cristian Gheorghe, fiind una profesionistă, de echilibru între vârsta textului și aceea a evoluției teatrale actuale și, slavă Domnului, lipsită de exagerările moderniste ce ne exasperau uneori în anii 90.
Deși deplasarea la Cornișa a semănat cu o palpitantă aventură nocturnă, nutresc fierbinte visul general al tuturor concetățenilor mei de-a ne întoarce la teatrul nostru – cu atât mai bine dacă va fi și renovat! – ca să putem privi și admira spectacolele în deplinătatea măiestriei lor. Altminteri, nimic nu va putea suplini faptul de neiertat.

+8 -0
se încarcă...