Patriotism să fie, dar să nu doară prea tare – Ciprian MITOCEANU, scriitor

0

Treaba asta cu „vin străinii să ne conducă” nu e nouă în agitatul peisaj mioritic, ba dimpotrivă. Nici bine nu s-au debarasat de Ceauşescu, şi ciracii lui Iliescu au început să urle că n-avem nevoie de cei de peste hotare pentru a ne construi democraţia. Ce anume s-a construit bazându-ne doar pe forţe proprii se vede la tot pasul. Curios, dar şi Ceauşescu bătea monedă pe treaba cu „nu permitem nimănui să se amestece în treburile interne”, însă doar gargara lui Iliescu a prins. Astfel, toţi cei plecaţi peste hotare în timpul regimului comunist şi care au încercat să construiască o societate sănătoasă pe baza experienţei acumulate trăind în ţări cu tradiţie democratică au fost demonizaţi mai ceva decât o făceau comuniştii cu duşmanul de clasă. O astfel de atitudine, doldora de comunism extrem, ar fi trebuit să ridice unele semne de întrebare. Păi ce facem, tovarăşi? Ne dezicem de comunism, dar ăia care au fugit din ţară tocmai din cauza represiunilor rămân nemernici pe mai departe? Mda, cam aşa ceva…

La vremea lui, Corneliu Vadim Tudor a făcut ceva vâlvă cu patriotismul îmbrăcat în hainele naţionalismului. Pentru el, tot ceea ce nu era român verde era demn de dispreţ. Pentru că era tare de gură, mulţi au văzut patriotul şi au ignorat demagogul cu structură comunistă. Fără doar şi poate, Vadim nu a fost un patriot în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un profior care a dus-o bine şi înainte, şi după ’89. Nu şi-a pierdut niciodată din vedere interesul şi n-a muşcat mâna care l-a hrănit; unul dintre puţinii comunişti care a reuşit să îmbine interesul cu convingerile. Acum vreo două zile un individ se întreba pe o reţea de socializare ce părere ar avea Tribunul despre inflaţia de „străini” în funcţiile publice din România.

Din păcate, deşi Vadim nu mai face de ceva vreme umbră pământului, spiritul lui este încă prezent în societatea românească; ba chiar se poate spune că alegerile l-au revigorat ceva de groază. Spumegând virtual în culorile naţionale, cu un limbaj ce denotă grave carenţe educaţionale, urmaşii Tribunului ne reproşează că am dat „ţărişoara” pe mâna străinilor. Evident, singurul criteriu avut în vedere este reprezentat de numele candidaţilor. Astfel, Iohannis nu e bun pentru că e neamţ şi nu pentru faptul că şi-a pus în cap să facă ocolul pământului într-un mandat şi să repete performanţa în cel de-al doilea şi să tacă la Cotroceni. Orban e ungur, de asta nu e bun de premier şi nu pentru că, de fapt, e un incapabil avid de putere. Fără doar şi poate, Flutur îi datorează lui Orban înfrângerea la o diferenţă de câteva voturi. Dacă nu-i rupea câteva ore din campania electorală, lucrurile ar fi stat altfel la Botoşani.

Dominic Fritz este neamţ şi, pentru mulţi e mai mult decât suficient pentru a-l demoniza. Un consilier PNL din Timişoara a ajuns să se întrebe dacă „există un oraș normal în lume” care să voteze cu cineva venit „doar în vizită” și care „nu a muncit o zi măcar în acel oraș”. Concluzia evidentă?! Timişoara e „cel mai prost oraş din lume” pentru că cetăţenii au pus capăt domniei veşnicului Robu votând un neamţ importat. Unul din ăla care nu a mâncat salam de soia şi a venit să se îmbogăţească pe seama românilor.

Din păcate pentru patriotarzii de conjunctură, societatea românească a început să se trezească. Trei decenii de dormit cu spor îi cam ajung. Mai e până să ne trezim complet, dar ceva-ceva din realitatea înconjurătoare tot a început să ne deranjeze. Pentru timişoreni a contat foarte mult implicarea lui Dominic Fritz în rezolvarea unor probleme ignorate ani în şir de administraţia locală şi autorităţile centrale. Fritz a pus bazele unor proiecte de anvergură muncind ca voluntar şi rezolvând probleme medicale şi sociale pentru care tartorii din primării sunt plătiţi regeşte însă nu mişcă un deget de teamă că, rezolvând ceea ce e de rezolvat, vor rămâne fără obiectul muncii. A reuşit să-i mobilizeze pe timişoreni, care au donat ori s-au implicat ca voluntari în acţiunile sociale demarate de Fritz. Însă, în ciuda implicarii, patrioţii români-verde nu-l vor pentru că e neamţ. Era de preferat liberalul Robu, care a devenit celebru prin spectacolele oferite atunci când se căţăra pe stâlpi să taie cablurile de internet taman în ajunul simulării examenele. Nu e el prea grozav, dar este român de-al nostru. Român ca Iliescu, ăla din cauza căruia cei mai mulţi dintre noi o să moară săraci.

Patriotismul e necesar, însă cu măsură şi curăţat de naţionalism şi şovinism. Cei care fac spume că un neamţ a fost ales primar în România sunt, de regulă, cei care trâmbiţează pe toate canalele victoria în alegeri pentru un român candidat la primăria unei comune din Spania sau Italia. Fac o hărmălaie ce aminteşte de găina din povestea lui Creangă, de parcă ar avea vreun merit personal în asigurarea victoriei românului adoptat de comunitatea spaniolă sau italiană. Din păcate pentru urmaşii de care Vadim ar fi atât de mândru, patriotismul înseamnă cu totul altceva. Nu vorbe; de vorbe suntem sătui, ci fapte şi implicare. Însă de acestea ducem lipsă acută pentru că, prea ocupaţi cu discursul patriotard, iubitorii de naţie pierd din vedere esenţialul. Dar, cât timp eşti patriot adevărat, e mai comod să dai cu papagalul decât să faci ceea ce e de făcut.

+8 -0
se încarcă...