Am mulți prieteni, amici sau cunoștințe care sunt vânători cu acte în regulă. Am participat – ce-i drept, mai mult inactiv! – la partide de vânătoare, la ritualuri de … botez vânătoresc sau la alte activități (nu intru în detalii, că nu e frumos să dai din casă!) cu specific vânătoresc. Probabil, dacă mi-ar fi plăcut acest hobby, aș fi fost de multă vreme vânător activ, pentru că nu văd niciun impediment care mi-ar fi putut sta în cale. Din fericire însă, am considerat întotdeauna această îndeletnicire o barbarie împotriva naturii, a vieții și a a firescului.
Să mă explic.
Vânătoarea, la începuturile ei, a fost o necesitate și nu un hobby, o pasiune sau un mijloc de divertisment. Oamenii vânau să-și asigure hrana de zi cu zi și nicidecum din alte motive. Cine reușea să vâneze, trăia, cine nu, ori era luat în coarne de vreun bizon preistoric ori murea de foame sau de frig. Pentru că, să nu uităm, blănurile mițoase reprezentau în acele vremuri pașaportul de trecere prin aprigele ierni. Apoi, orice plecare la vânătoare se asemuia cu plecarea la război. Fără pricepere, iscusință în manevrarea armelor, răbdare, fel de fel de șiretlicuri și alte asemenea aptitudini, omul devenea, în secunda doi vânat iar fiara vânător.
Astăzi, vânătoarea a deviat total de la menirea ei ancestrală ajungând să fie un mijloc de distracție sau recreere pentru niște bărbați oarecum înstăriți (cheltuielile anuale ale unui vânător trecând binișor de o mie de euro!) care, din dorința de a scăpa o zi, două sau mai multe de sub monitorizarea nevestei, organizează fel de fel de partide de vânătoare în fel de fel de locuri, cât mai retrase sau îndepărtate de domiciliul conjugal.
Duelul vânat-vânător este total dezechilibrat în acest secol XXI deși, pătimașii vânători susțin că e o luptă dreaptă din care iese învingător cel mai bun. Măi, să fie! Adică vânatul din ziua de azi, dacă este rapid, vigilent și sănătos, are șanse mari de a-l lăsa pe vânător cu buzele umflate sau, mă rog, cu cartușiera și tolba goale, amândouă! Azi când, armele sunt tot mai sofisticate, cu lunete cu infraroșii, cu camere cu termoviziune sau cu cine știe ce acareturi care practic, nu dau nicio șansă la viață, vânatului! Unde, e, fraților, lupta dreaptă? Oriunde, numai pe domeniul de vânătoare, nu!
Iar teoria că vânătorii asigură un echilibru ecologic prin faptul că elimină exemplarele vulnerabile, bolnave sau cu probleme iar nu stă absolut deloc în picioare. Numai Domnul de sus hotărăște în această spinoasă problemă! De când sunt abilitați oamenii să facă legea existenței pe pământ? De când oamenii hotărăsc ce exemplare trebuie să trăiască și ce exemplare trebuie să moară? De când selecția naturală a devenit apanajul omului? Aud?
Sunt de înțeles situațiile când mistreții distrug culturile, urșii atacă gospodăriile sau iepurii rod hultoanele. Atunci, omul trebuie să intervină.
În rest, stați pe acasă, domnilor vânători sau, dacă nu vă place, găsiți pasiuni sau hobby-uri care să fie fără vărsare de sânge!
