Când în urmă cu mulți ani unii concetățeni ai noștri (foarte puțini, din păcate!) afirmau că România va fi transformată într-o mare piață de desfacere la care românii vor juca doar rolul cumpărătorului și nicidecum al vânzătorului, cei mai mulți dintre noi zâmbeam pe sub mustață, fiind convinși că ni se cuvine acolo, pe piață, taraba cu cel mai bun vad, că deh!, noi nu suntem oarecine! Din păcate, scepticii (de fapt, realiștii!) au avut mare dreptate și azi suntem, pe lângă un bazin uriaș de forță de muncă ieftină, și o solidă piață de desfacere pentru numeroasele multinaționale care și-au clădit cuiburi în orice localitate cât de cât mai răsărită. Această piață de desfacere a început să se contureze prin 1999-2000, când hipermarket-urile au început să apară în spațiul carpato-danubiano-pontic precum muștele la rahat sau politicienii în preajma banului public! Voit sau nevoit, primul efect al apariției giganților mondiali numiți ulterior „multinaționale” a fost eliminarea de pe piață a prăvăliilor autohtone. La noi în Botoșani, acest efect s-a resimțit mult mai târziu, mai exact prin 2009 când, odată cu știrea din presă prin care se anunța iminenta „descălecare” a multinaționalelor, a început și viitura de comentarii radicale ale unor entuziaști defavorizați intelectual. Fiind convinși că prin toate șanțurile și rigolele din municipiu va curge lapte și miere, ei susțineau cu avânt revoluționar pomenita descălecare: „Jos Pita!”, „Jos Fidelio!”, „Jos Ovisim!”. Cam astea erau direcțiile înspre care marșau mințile lor înguste, negândind nicio clipă că patronii firmelor dezavuate, botoșăneni de-ai noștri, învârteau și „lopătau” banii încasați tot pe aici, că producătorii locali nu mai erau obligați să plătească taxe de raft, de publicitate, de produs nou ș.a.m.d., că în caz de o renovare sau extindere avea și constructorul botoșănean front de lucru sau dacă apărea o avarie, concitadinul nostru instalator sau electrician câștiga și el o pâine. În plus, dările la stat erau lesne de urmărit și încasat, ceea ce în cazul multinaționalelor chiar s-a dovedit a fi o problemă majoră. Bineînțeles că se vor găsi unii care vor evoca faptul că în hipermarket găsim de toate și, în plus, comerțul se desfășoară optim și civilizat. Așa o fi, numai că eu sunt absolut convins că și ai noștri patroni botoșăneni s-ar fi raliat la cerințele populației, mai ales acum, în vremurile în care tehnologia face ca informația să zburde precum armăsarul pe pajiște și drept urmare nu-ți trebuie mai mult de câteva secunde să afli orice despre oricine și orice! Pe lângă cetățenii care ademeniți cu tigăi sau alt gen de promoții au pus umărul la consolidarea noii piețe a multinaționalelor, și statul român se dovedește a fi un susținător hotărât și devotat al acestora. Legislația românească, concepută parcă special ca să lichideze umilul capital autohton, îngăduie pasivă o scurgere uriașă de lichidități în afara țării, taxele și impozitele aplicate fiind mană cerească pentru multinaționale, cei de la Finanțe dormind de ani buni în papuci. Apoi, instituțiile de control reprezintă prin măsurile coercitive pe care le iau, un ajutor substanțial pentru acești giganți atâta timp cât, de exemplu, amenzile aplicate sunt în cuantumuri care nu țin cont de puterea economică a sancționatului. Una e să primească o amendă de 5.000 de lei un magazin sătesc și alta un hipermarket. Efectul? Multinaționalele scapă de orice concurență, oricât de neînsemnată ar fi ea, cu un preț minim. Pe lângă acestea, în țările cu adevărat dezvoltate, construcțiile hipermarket-urilor sunt amplasate în afara marilor aglomerații urbane sau rurale din motive mai mult decât obiective (evitarea ambuteiajelor, accesul rapid și eficient în caz de urgențe, asigurarea unui confort ambiental al locuitorilor din zonă). La noi la Botoșani, aceste edificii au fost proțăpite taman în buricul târgului sau în imediata lui apropiere. Integrata, Pompieria veche, zona Peco de pe Sucevei, și mai nou viitorul hipermarket ce se va înălța pe ruinele fostei Confecția sunt exemple clare în acest sens. Prin aceste decizii luate de către decidenții locali care le-au aprobat amplasamentele, micuțele dar utilele magazine de cartier au sucombat aproape în totalitate, doar câteva reușind să funcționeze în continuare, cu mari eforturi din partea administratorilor, dar și a beneficiarilor întrucât, ca să reziste pe piață, au fost nevoiți să ridice prețurile produselor cu mult peste cele practicate în hipermarketuri. În atari condiții, este clar că statul român prin administrația locală și centrală ține cu … ursul (nu, nu e vorba de sărmanul Arthur!) și nu cu cetățenii care, prin dările și impozitele lor îi asigură funcționarea! Nu aș fi avut absolut nimic cu aceste multinaționale dacă statul român le-ar fi aplicat un tratament corect și echidistant. Dar să fii pentru ai tăi ciumă și pentru cei de afară mumă, nu prea este normal într-o țară în care președintele are chiar ca deviză de lucru „România normală”. Nu, nu este normală țara noastră, dom-nu-le pre-șe-dinte!