Cu o picătură mai departe de pensie – Ciprian MITOCEANU, scriitor

Cu chiu cu vai, au fost adoptate prevederile legislative care interzic cumulul pensiei cu salariul. Asta aşa, ca o completare la legea privitoare la creşterea opţională a vârstei de pensionare. Cât timp situaţia a fost cât de cât suportabilă (vorbesc de buget, nu de cetăţenii de rând, pentru că celor de jos nu le cere nimeni părerea) s-au tot amânat schimbări cât se poate de necesare. Abia când s-a ajuns la fundul sacului lucrurile au început să se mişte, însă nu în direcţia firească. De unde atâta firesc în ţara democraţiei originale, în care Ceauşescu a fost înlocuit cu Iliescu?

Pe moment, a fost adoptată creşterea opţională a vârstei de pensionare, însă aceasta nu e decât picătura care va face mai uşor de acceptat paharul cu amar. E ştiut de când lumea că măsurile extreme au darul de a revolta şi chiar şi într-o ţară ca România nu mai poţi impune totul dintr-o dată. În momentul de faţă, varianta agreată este picătura. Mai întâi vorbim de opţional, apoi trecem la obligatoriu; e nevoie doar de ceva timp pentru ca şi cetăţeanul plătitor de impozite să accepte noile setări şi după ce asta se va întâmpla se va trece la nivelul următor. Strânsul curelei e de generaţii întregi sport naţional, însă e practicat doar de amărâţi. Pentru „valori” se vor găsi întotdeauna portiţele necesare. De vreme ce se află la butoane, vor şti întotdeauna cum să le creeze, în total dispreţ faţă de cei care achită nota de plată pentru dezmăţul pe banii publici.

Pentru moment, doar cine doreşte poate opta pentru pensionare pe la şaptezeci de ani, însă e de aşteptat ca treaba asta să devină obligatorie, mai ales pentru cetăţeanul mărunt, care n-are altă variantă de lucru în afară de cea care presupune muncă până când nu mai e nimic de făcut (şi care, deocamdată, dacă lucrează în privat, poate încă să se bucure şi de pensie, şi de salariu dacă acceptă să se pensioneze la şaptezeci de ani). Tot săptămâna trecută am citit despre cazul unui magistrat pensionat la ceva mai mult de patruzeci de ani cu o pensie de vreo cincizeci de mii lunar. Chipurile, pensie specială, pentru că în decursul anilor în care s-a spetit să cureţe România de infractori a fost împiedicat de lege să desfăşoare activităţi de liber profesionist din care s-ar fi îmbogăţit peste măsură. De contribuţiile câtor amărâţi este nevoie pentru ca respectivul magistrat să-şi poată încasa pensia nesimţită? Vreo optzeci de truditori plătiţi cu salariul minim vor munci până la adânci bătrâneţi şi eventual dincolo de moarte pentru ca privilegiul să rămână privilegiu. Cei care vor mai reuşi să prindă vârsta de pensionare vor încasa cu doar câţiva lei mai mult decât pensia socială. Şapte sutare pentru mai bine de patru sute de mii contribuţie la bugetul de pensii, iată genul de inechitate socială stupidă şi flagrantă pentru care ar trebui să ieşim cu toţii în stradă. Însă nu se întâmplă asta, pentru că au reuşit să ne domesticească. Picătură cu picătură, vechii comunişti nu doar că şi-au reluat vechile privilegii, dar şi le-au sporit la cote greu de imaginat şi, ca să nu se plictisească singuri, au dat şi rudelor, amantelor, prietenilor şi cui s-a mai nimerit.

Cu obişnuita grandomanie şi lipsă de legătură cu realitatea, guvernanţii vor să ne convingă că, de fapt, este vorba de prelungirea perioadei active, nu de acea exploatare a omului de către om atât de dragă comuniştilor. În sfârşit, dragi muritori din privat, speranţele voastre au devenit realitate, aveţi dreptul şi la salariu, şi la pensie, bucuraţi-vă cât mai puteţi pentru că ziua în care o să aveţi parte doar de salariu nu e aşa departe.

Cum o să arate piaţa muncii la şaptezeci de ani? Destul de aiurea. În condiţiile în care la cincizeci de ani e dificil să găseşti o slujbă, e de aşteptat ca treaba asta să nu fie mai facilă pe la şaizeci. Pe guvernanţi îi interesează să crească vârsta de pensionare, nu să creeze noi locuri de muncă. Deloc surprinzător, majoritatea slujbelor înfiinţate sunt la stat, nu în sistemul privat, ceea ce creşte presiunea pe buget, dar pe cine mai interesează aceste amănunte? Gândul mă duce la unii dintre profesorii mei din liceu, care făceau ce făceau şi mai fentau pensia vreo doi ani. Faptul că puteau ieşi la pensie pe la vreo şaizeci de ani nu li se părea foarte atrăgător. Profesorul de latină, la cei şaizeci şi doi de ani, avea ochelari gen fund de borcan şi o lupă cu ajutorul căreia citea verbele de pe o foaie din mâna tremurândă. Nu exagerez cu nimic, individul era o ruină din toate punctele de vedere, nu doar fizic. Ce profesor e cel care citeşte de pe foaie? Dar se încăpăţâna să vină la şcoală pentru un ban în plus. Cum ar fi predat la şaptezeci de ani? Sau la şaptezeci şi cinci? În condiţiile în care prăpastia dintre generaţii se adânceşte de la o zi la alta guvernul vrea să-i ţină pe profesori la catedră până la optzeci de ani. Nu de alta, dar profesorii care predau la PCO – plata cu ora – sunt exceptaţi de la prevederile prezentei legi.

Cum o să fie să pleci în concediu cu autocarul condus de un şofer de şaptezeci de ani? Sau să-ţi construieşti casa în vaietele muncitorilor cu articulaţiile paradite de bolile care vin odată cu vârsta? Asta în timp ce pensionarii speciali îşi vor vedea de afacerile lor, în care mâna de lucru va fi cea amintită mai sus. Ne aşteaptă vremuri triste, însă guvernanţii nu-şi fac mari probleme. Ei umblă cu picături şi măsuri duble. Aşa au văzut la alţii, aşa că de ce ar proceda altfel?

 

 

Deja ai votat!