După atâta frig și ploaie, după atâta izolare, după atâta secetă de socializare, spectacolul sportiv oferit de campionatul european de fotbal a constituit, fără doar și poate, cireașa de pe tort a acestui început de vară. Acasă din fotolii, la terase sau chiar pe Arena Națională, o mare parte dintre români s-a delectat cu momente de fotbal memorabile, chiar dacă naționala noastră, devenită de un timp ciuca bătăilor, a absentat și de această dată de la marele festin fotbalistic. Totul bine, totul frumos, numai că, în debutul meciurilor, niște momente stânjenitoare au adumbrit parcă strălucirea spectacolului. E vorba de acele îngenuncheri recomandate de către forul de fotbal organizator al competiției, care s-au dorit a fi un omagiu, adus victimelor rasismului. Este adevărat, acest flagel consemnat de-a lungul veacurilor a lăsat în urma lui răni adânci. Ca și războaiele așa zise sfinte, purtate în numele Domnului. De parcă ar exista mai multe divinități. Faptul că noi, oamenii, știm de Dumnezeu, Allah sau Buda, nu înseamnă nicidecum că ar exista mai mulți Creatori. Revenind la subiect, trebuie să spunem că la noi, la români, rasismul, deși s-a manifestat izolat în cazul unor etnii (romi, evrei) nu a avut și nu are nici pe departe amploarea constatată și dovedită în statele foste colonialiste sau peste ocean. Moartea cetățeanului de culoare George Perry Floyd Jr. ca urmare a nesăbuinței unui polițist alb (condamnat în aceste zile la ani grei de închisoare!) a fost scânteia care a făcut ca butoiul cu pulbere al rasismului să explodeze, provocând un cutremur de o amploare nemaiîntâlnită în societatea americană și nu numai. Nefericitul eveniment consemnat în urmă cu un an și ceva a provocat reacții dintre cele mai neașteptate, o mare parte dintre cetățenii albi simțindu-se cumva vinovată de discriminarea rasială care a mai adăugat o victimă la milioanele înregistrate în ultima jumătate de mileniu. Acțiunile de susținere a populației de culoare au căpătat și ele reacții dintre cele mai neobișnuite, crescând și înmulțindu-se de la zi la zi precum bulgărele de zăpadă ce se rostogolește din vârful muntelui. Faptul că la multe meciuri internaționale de fotbal organizatorii au recomandat aceste moduri bizare de susținere a eliminării rasismului, culminând cu îngenuncherea jucătorilor și a arbitrilor, nu mi se pare nici pe departe forma cea mai potrivită de manifestare în acest sens. Mai ales pentru noi românii care, de-a lungul veacurilor, nu am avut nici cel mai insignifiant rol în discriminarea acestor oameni. Americanii, ba chiar și o parte din lumea occidentală, da, au motive serioase de a-și pune cenușă în cap. Ei i-au luat de la colibele lor din Africa și i-au făcut sclavi. Ei i-au exploatat sute de ani, i-au bătut, i-au umilit, i-au înfometat, având drept de viață și de moarte asupra lor, de parcă ar fi fost Dumnezeu. Începând din secolul al XVII-lea și până în buza secolului XX, bumbacul și trestia de zahăr n-au fost niciodată albe, ci pătate de sângele și transpirația nefericiților de culoare care trudeau de dimineața până seara, șapte zile din șapte, pe plantațiile „onorabililor” întreprinzători ai vremii. Pentru răul făcut, cetățenii americani albi ar fi trebuit nu să îngenuncheze din când în când, mai exact atunci când se uită lumea la ei, ci să meargă o sută de ani în genunchi și tot nu ar spăla păcatele înaintașilor. În același context, statele foste colonialiste din Europa Occidentală au comis, prin politicile lor de cucerire și expansiune, extrem de multe încălcări ale drepturilor popoarelor subjugate. Dintre toate continentele, Africa a fost cea mai afectată de acest flagel, urmată îndeaproape de Asia. Popoarele din aceste zone au fost țintuite pe gât cu cizmele coloniale veacuri întregi, fiind totodată deposedate de tot ce putea umple pungile burtoșilor din Washington, Londra, Madrid, Lisabona, Paris, Amsterdam, Berlin, Roma. Și, ca la restaurant, după ce sute de ani s-au ghiftuit cu toate bunătățile, onorabilelor gulere albe le-a venit nota de plată! Valuri de imigranți năpădesc marile capitale europene în căutarea unei vieți mai bune, acest exod masiv devenind o problemă majoră pentru administrațiile contemporane care azi condamnă rasismul. Afirmațiile unora care susțin că de fapt nu a fost colonizare, ci mai mult civilizarea unor zone și a oamenilor obișnuiți cu sălbăticia, nu reprezintă altceva decât un cinism fără margini, din moment ce toate bogățiile locului au fost preluate și administrate de către stăpânitori. Lăsând la o parte faptul că și în ziua de azi marile puteri practică acest „sport”, ce-i drept mult mai mascat și mai pervers, noi românii care niciodată nu am stat la masa bogaților, suntem, așa cum am fost de când existăm, victime, donatori sau pur și simplu fraieriți de „frații” mai mari, indiferent care au fost sau sunt aceștia. Niciun proiect politic din programul de guvernare al statelor puternice nu prevede civilizarea sau îmbogățirea statelor mici. Aparent, globalizarea mult trâmbițată ar urma să aibă ca finalitate o omogenizare economică, socială sau culturală. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Niciodată leul nu va sta la aceeași masă cu zebra, dacă tot am amintit în aceste rânduri de Africa cea năpăstuită. În concluzie, discriminarea rasială nu este apanajul celor mici și slabi, ci al celor mari și puternici. Ei să îngenuncheze, ei să facă mătănii, ei să-și toarne cenușă în cap și nicidecum noi, românii. Noi nu avem de ce să îngenunchem. Demnitatea, dacă o mai avem, nu ne-o poate lua nimeni, nici de ar fi să ne stea pe grumaz sute de ani cizma lustruită a celor mari. Adică a colonialiștilor tradiționali sau moderni!