De ce s-a oprit pandemia – George LAZĂR, director

Deși a devenit aproape interzis să spui ceva împotriva vaccinării – dar nu acesta este scopul acestui text -, cifrele ultimelor săptămâni dovedesc, fără putință de tăgadă, că virusul care a răvășit planeta aproape că nu mai molipsește pe nimeni în România. Cazurile au scăzut de la mii, la sute și mai nou la doar câteva zeci. Spitalele și-au reluat activitatea obișnuită, comerțul și turismul au revenit o dată cu nunțile și cluburile, iar masca încă se mai poartă prin magazine, dar cu tot mai puțin entuziasm. Relaxarea, dar și aglomerația, sunt maxime, toată lumea vrea să recupereze anul pierdut, să cheltuiască și să se distreze. Vocile celor care profețesc apocalipsa de la toamnă, ce va sosi adusă de varianta indiană a virusului, sunt tot mai slabe și oricum nu le mai ascultă nimeni. Centrele de vaccinare se închid din lipsă de doritori, iar numărul celor imunizați se apropie tot mai lent de ținta deja depășită a celor cinci milioane, dorită de premier pentru începutul lunii trecute, asta cu tot cu adolescenții care au fost dispuși să accepte injecția. Iar toate astea se petrec în momentul creșterii cazurilor de îmbolnăviri în aproape toată Uniunea Europeană.

Dacă nu e un miracol, există o singură explicație medicală pentru acest fenomen: să se fi atins oare imunitatea de grup cu doar atât de puțini români vaccinați?

Păi la Revoluție eram ceva peste 23 de milioane. La recensămintele succesive, din 2001 și 2011 am tot scăzut, cifra oficială de acum zece ani indicând că suntem cam 19 milioane. Știm bine, în Marea Britanie, cu prilejul Brexit, au cerut drept de rezidență peste opt sute de mii de concetățeni. Să mai adăugăm măcar două sute de mii care erau deja acolo și obținem un milion. Cifrele oficiale arată că în Spania sunt oricum un alt milion și în Italia ceva mai mult. Realitatea însă o știm cu toții, aceste țări găzduiesc cel puțin câte două milioane de români, cu sau fără forme legale. Mai putem pune lejer încă un milion de concetățeni care s-au mutat în celelalte țări ale Uniunii Europene sau în Canada, Australia, Statele Unite. (Băsescu, pe vremea când făcea pe președintele, susținea că opt milioane de români au plecat). Și uite așa reiese că în România au mai rămas doar vreo 13 milioane de cetățeni, din care cam patru milioane sunt copii, foarte rezistenți la boală. Mai rămân nouă milioane de adulți, chiar și fără să ținem seama de sporul natural negativ din ultimii zece ani, care ar mai diminua cifra probabil cu încă vreun milion. Iar dacă îl credem pe profesorul Rafila, care a spus că un român din cinci a trecut prin boală și adăugăm cifra la numărul celor vaccinați, reiese că, de fapt, am obținut imunitatea de turmă, de 70%, în special în orașele mari, dar pentru simplul motiv că am mai rămas foarte puțini în țară. Și mai cred că această socoteală simplă au făcut-o și guvernanții, câtă vreme au micșorat pragul de validare la referendum de la 50% la 30%, însă refuză să facă publice datele dezastrului demografic prin care trece țara noastră. Consecințele numărului real de români care trăiesc în România, în afară de cea benefică și de moment, imunitatea colectivă, sunt majore. Dispar masiv posturi de europarlamentari, parlamentari, consilieri locali și județeni, de profesori și bugetari (nu și de medici, care și așa sunt mult prea puțini), al căror număr va fi corelat cu populația reală. Alocarea banilor europeni se va face după noua situație demografică. Nimic nu va mai putea rămâne la fel.

Răstimp, prin politica struțului, diferitele partide care au ajuns la putere au ignorat fenomenul fără ca măcar să încerce să îl înțeleagă, considerând problema prea complicată. S-ar fi putut face multe, cum ar fi încurajarea nașterilor și a celor care vor să rămână în țară, dar așa ceva nu s-a făcut decât haotic, în preajma campaniilor electorale, din populism ieftin, cum au fost creșterile succesive ale alocațiilor copiilor.

Este adevărat, întreaga Uniune suferă din cauza scăderii natalității, numai că țările bogate au ademenit lucrători din cele sărace, adică din estul Europei sau din fostele colonii – cei care au avut așa ceva – și și-au rezolvat fiecare punctual problema. Nu este deloc exclus, ci chiar devine necesar, ca și noi să atragem masiv, dar și să-i convingem să rămână, lucrători din zone chiar mai sărace, adică asiatici și africani, cu precizarea că și aceștia, dacă sunt calificați, vor folosi România ca trambulină pentru a ajunge tot în Occidentul avut, care le oferă salarii mult mai generoase. Acest lucru se întâmplă și în prezent, deja sute de mii de indieni și vietnamezi sau pakistanezi ridică blocuri, ne fac autostrăzi sau cos haine în sistem lohn, însă ei se întorc acasă după ce le expiră contractul.

Ar trebui ca în toamnă să aibă loc un nou recensământ general al populației, adică să constate ceea ce deja știm cu toții, că ne-am împuținat nepermis de mult. Însă acest adevăr nu vrea să-l știe nimeni. Așa că n-ar fi deloc de mirare ca, din cauză că guvernanții noștri sunt prudenți și nu vor să ne expunem molipsirii cu Covid, episodul IV, recensământul să fie amânat sine die. La fel ca și rezolvarea unei probleme, cea demografică, mereu amânată pentru că n-a avut cine s-o rezolve, până când pur și simplu n-o să mai aibă deloc rezolvare.

 

Deja ai votat!