Iată că se mai petrec şi bucurii! – Lucia OLARU NENATI, scriitor

Veștile vin una după alta în ritmul cu care ne-am obișnuit deja, așa cum cei aflați pe front s-au oarecum obișnuit cu șuieratul bombelor și șrapnelelor și nu se mai sperie de fiecare în parte. Căci a început o nouă ofensivă a acestui război cu inamic invizibil care acum se numește Delta (oare cine l-o fi botezat așa și de ce?) și după o vreme în care părea că gata, ne reluăm viața normală, iar cei mai tineri și nepotoliți se înghesuiesc la poarta vecinei Bulgaria (că la turci și greci e mai rău și arde), iată că fiecare zi mai numără câte un caz ajuns în smârcurile Deltei. Și câte altele: că s-au scumpit exponențial toate cele ce fac lucrurile să funcționeze, lumină, gaz, energie, orice și câte altele, încât omul credincios de prin părțile noastre își tot amintește vrând, nevrând, de același, inepuizabil, Eminescu: „De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris și pentru noi!”.

Ei, și totuși când să cădem în inerenta resemnare, iată că veni un semn că nu-i totul pierdut, așa precum a venit, neașteptat și nesperat, porumbelul cu ramura de măslin în cioc, vestindu-l pe Noe că undeva există totuși uscatul. Porumbeii aceștia sosiți către resemnarea noastră au fost doi, mai precis două porumbițe, pre numele lor Simona Radiș și Ancuța Bodnar, două fetișcane surâzătoare și subțirele ca doi lujeri de crini, ce nu sugerau nicidecum impresia de forță, așa precum arată atâția alți musculoși ai olimpiadelor.

Drăgălașe, zâmbitoare, aparent fragile și lipsite de acea inerentă suficiență a învingătorilor, aceste două fetișcane, una din Botoșanii noștri parfumați de adierea teiului eminescian, cealaltă din Bucovina la fel de iubită de Poet, ne-au uluit și ne-au „luat piuitul” din prima. Căci victoria lor ca din basme prin care au depășit razant atâția concurenți îndelung și sofisticat antrenați a fost, să nu uităm și să nu ne obișnuim banalizând această informație, prima medalie de aur și din cât am înțeles și am văzut câteva secvențe, ele au depășit pe ceilalți nu cu „un cioc de barcă” cum se măsoară această arie, ci lăsându-i pe toți în urmă cum numai în basme se petrece.

De pildă, cum Cenușăreasa lăsată acasă de plecarea trufașă a cucoanelor ajunge cu ajutorul zânei la castel exact la timp ca să cucerească medalia, pardon, inima prințului. Să ne minunăm îndelung, că n-a fost o victorie oarecare, căci nici Botoșaniul, nici Suceava vecină nu sunt orașe riverane și n-au teren acvatic de antrenament (amenajat, precum ar fi totuși posibil să devină cu atâția campioni!), precum ceilalți mândri concurenți. Din câte am înțeles, ele s-au antrenat cu sârg pe unde s-a putut, chiar și pe aglomeratul și simandicosul lac Snagov, cel plin însă de valuri arogante și deranjante, însă iată că voința și ambiția lor au fost mai puternice și poate mai binecuvântate decât toate, anume ca să inaugureze răsplata de aur a Olimpiadei.

E adevărat că Botoșanii au destul luciu de apă, dar asta e (deocamdată!) departe de-a oferi condițiile necesare unei asemenea competiții. Iar faptul că Simona Radiș a noastră a purtat mult iubitul și pătimitul nostru tricolor, cel cântat din sufletul înălțător al jertfitului Ciprian Porumbescu, este iar un fapt ce survolează fruntariile realului, trăgând intens către simbolurile fantasticului.

Ziceam despre zâna care în poveste a transformat dovleacul în caleașcă aurită și ne uităm în jur să găsim și prin preajmă vreo zână. Și nu avem mult de căutat, căci ea există, nu cu aripioare de puf și coroniță de aur, ci doar cu vrednicie, caracter, naturalețe și implicare sinceră și temeinică: marea doamnă Elisabeta Lipă, și ea o zburătoare pe ape pornită dintr-un sat botoșănean care prin tot ce face dovedește un lucru formidabil: că îi pasă! Ascultând-o la primirea sportivilor n-am perceput nicio notă falsă din tot ce a spus, ci a exprimat sincer și natural, fără lozinci învățate pe de rost, de fapt, ca o mamă, interesul pentru tinerii din grija ei, bucuria sinceră a succesului, preocuparea de a-i ocroti și răsplăti. Și, mai ales, am putut auzi discursul onest și sincer al unui lider autentic, așa precum puține am mai auzit. Și iar m-am minunat adulmecând urma unor simboluri, de pildă, acela că dintr-un județ aflat departe de mare sau de vreo Dunăre, au răsărit, din familii de la țară, aceste două persoane feminine, maestra Elisabeta Lipă, dar și fetișcana de aur trimisă să ne deschidă aripile aurului.

O fi adevărat că duhurile marilor noastre spirite tutelare ne binecuvântează, măcar și uneori, zborurile către excelență? Dar poate că ar mai trebui doar să ne străduim mai des să le merităm!

 

Deja ai votat!