Adevărul de la mijloc – Virgil COSMA, jurnalist

Vârtejul continuu al grupărilor politice românești dovedește – a câta oară? – că noi nu avem și nici nu am avut vreodată mișcări doctrinare. Da, avem „stânga” și „dreapta” doar fiindcă ele se află de-a stânga și de-a dreapta bugetului de stat și nu fiindcă ar avea soluții asociate tradițional celor două mari curente politice. În scurta istorie a mimării democrației din ultimii 31 ani, prin prisma măsurilor economice și sociale luate, cel mai de dreapta guvern al nostru a fost cel așa zis socialist al lui Adrian Năstase, iar cel mai de stânga a fost cel al liberalului Tăriceanu.
Așa și acum, cu invocarea a tot felul de principii. Aiurea! În realitate, cei care dețin pârghiile de putere au urmărit doar compromiterea și eliminarea USR, fiindcă dincolo de naivitățile și evidenta lor nepricepere administrativă, progresiștii deranjau enorm cu pretențiile lor de transparență, de a face cunoscut românilor întreg exercițiul bugetar național. Liberalii au constatat foarte repede că PNDL instituit de social democrați, despre care în opoziție strigau în gura mare că este o hoție (și – așa cum se aplică – chiar este), le vine mănușă. Ba chiar au și supralicitat, cu un super-program asemănător, botezat Saligny.

Cine a decis toate astea, cu prețul provocării unei crize violente, neașteptată și neprovocată? Președintele, serviciile secrete, PNL și PSD? Președintele este ales nominal prin scrutin popular. El strânge singur voturi cam cât toate partidele la un loc. Atunci el ar trebui să conducă. Dar nu o face, el doar numește șefii serviciilor secrete și pe ai magistraților. Sunt singurele pârghii prin care președintele României, oricare ar fi el, își poate manifesta puterea pe plan intern. Și atunci, de ce ne mirăm de prevalența serviciilor secrete în viața publică? Păi le folosește președintele, fiindcă alte arme nu are. Dacă nu ne convine, înseamnă că ar trebui să avem o problemă cu constituția, nu cu președintele.

Foștii membri ai nomenclaturii comuniste – activiști PCR, securiști, funcționari de rang înalt – au intrat în democrație cu o frică atavică, dar nu de popor, ci unii de alții, ei între ei. Se știau vulnerabili și cu dosare păstrate în arhive secretizate. Așa a apărut constituția post comunistă: să se dea câte puțină putere la fiecare, încât să poată să se controleze reciproc și să nu poată acționa unii fără ceilalți. Așa a apărut struțo-cămila „stat semi-prezidențial”. Teoretic, am vrut să imităm Franța, practic ne facem de râs cu fiecare legislatură din 1990 până astăzi.

Având mâinile legate de o constituție asemănătoare mai mult cu a unor țări africane sau a republicilor foste sovietice, toți președinții de până acum s-au zbătut din răsputeri să aibă un „guvernul meu”, prin intermediul căruia să poată conduce efectiv. Când combinația a reușit – vezi cazurile Văcăroiu, Radu Vasile, Boc sau Cioloș – am avut relativă liniște. Nu neapărat competență, dar liniște politică. Când relația nu a funcționat – vezi cazurile Ciorbea, Adrian Năstase pe final, Tăriceanu sau Ponta – crizele, scandalurile și arestările au umplut ecranele televizoarelor.

Acum, cu un foarte probabil premier Ciucă, secondat de Vasile Dâncu, președintele CN al PSD, ca vicepremier, cu Ciolacu și Cîțu la șefiile celor două camere, cu restul ministerelor împărțite între mult prea rutinații în rele liberali, social democrați și maghiari – cum se vehiculează pe holurile de la Cotroceni – noua configurație va dispune și de o confortabilă majoritate parlamentară. Ar putea chiar să modifice constituția. Dar dacă fac una și mai proastă, și mai penetrabilă, și mai interpretabilă? Tot ce se poate.

Colegi din presă mai răi ca mine scriu că au în față imaginea unei incinte siciliene în care grupările de mafioți își negociază teritoriile cu pistoalele pe masă. Eu am, mai degrabă, imaginea unei incinte destinate celor lipsiți de discernământ. Dar, până la urmă, cred că adevărul este pe undeva pe la mijloc.

Deja ai votat!