Atacul lui Putin asupra Ucrainei pare un caz de film de război, cu eroi negativ și pozitiv, definiți chiar din primele ore ale conflagrației. Una dintre cele mai mari și mai dotate armate ale lumii s-a năpustit asupra mult mai măruntului ei vecin pentru pretexte inventate. Este cu neputință ca o asemenea samavolnicie să nu rezoneze în inimile oamenilor și să-i îndemne să ajute, așa cum pot, poporul agresat. După încă o lună de zile de rezistență acerbă, ucrainenii vor primi din partea Uniunii Europene un miliard de euro cu care să-și cumpere arme, cel mai probabil tot de la comercianți europeni. În același timp, aceeași europeni plătesc zilnic cam tot un miliard de euro rușilor pentru gaz și țiței, fără de care o bună parte dintre economiile naționale ar avea serios de suferit. E drept, pentru Ucraina se trimit ajutoare din toate părțile: medicamente, alimente, arme, dar toate luate împreună nu reprezintă altceva decât mărunțiș față de titanicul efort de război în care este angajată țara sau față de soldații morți și civilii uciși mișelește de infernala mașină de război a lui Putin.
Din nou, asistăm la un discurs dublu al nemților, susținut printre alții și de președintele nostru, Iohannis: pe de o parte apreciază ca absolut inacceptabilă tăierea de la robinetul energetic rusesc, iar pe de altă parte susțin că ajută masiv Ucraina. Asistăm de mulți ani impasibili la așa ceva: ne-au pus să sortăm și să culegem deșeurile, deși ei produc de departe cele mai multe din Europa, ne-au cerut să oprim poluarea și noi standarde de mediu, deși tot ei sunt de departe cei mai mari poluatori, ne-au cerut să ne limităm dependența de gazul rusesc, dar între timp au construit pentru ei două gazoducturi pe sub Marea Nordului. Cerințele în sine nu sunt rele, dar perfid este modul în care cer doar altora să o facă, omițând faptul că Putin și camarila s-a îmbogățit nemăsurat și s-a înarmat până în dinți cu banii luați pe gazul vândut în special lor.
În acest moment, Uniunea Europeană cu o mână dă ajutor Ucrainei iar cu alte treizeci sponsorizează tancurile lui Putin, într-un soi de joc perfid, de neînțeles, asta în vreme ce Zelensky, ca un adevărat conducător obligat de istorie să ia decizii ce par de neconceput, sacrifică o generație, punând-o în fața tancurilor rusești, pentru ca nația ucraineană să mai aibă atât o țară cât și un viitor.
Se jeluiește Olaf Scholz, succesorul Angelei Merkel – cea care mărit dincolo de orice limite dependența Germaniei de ruși – că un embargo total asupra gazului natural stăpânit de Putin ar fi devastator pentru Europa. Asta înseamnă că nu a înțeles nimic din milioanele de drame care se petrec de o lună de zile în țara vecină. Se teme cancelarul că țara lui ar intra în recesiune. Compatrioții săi ar avea, poate, în valoare absolută, salarii mai mici, pentru că totul s-ar scumpi. N-ar mai putea merge în week-end-uri, pentru că nu și-ar mai permite. Ar crește șomajul, iar nemții nu și-ar mai putea schimba mașinile la doi – trei ani sau nu s-ar mai putea îmbrăca și încălța după ultima modă. Probabil lista de nenorociri este mult mai amplă, dar toate sunt cam de aceeași categorie. Diferența e că nici unul dintre germani nu ar muri. Nici nu ar fi nevoiți să-și trimită soția și copiii în băjenie, pe la vecini. Nici nu le-ar fi bombardate casele. Nici nu ar pierde într-o clipă agoniseala de o viață, pentru că, în acest moment, toată această dulce pace a Europei se datorează ucrainenilor, care stau pavăză între tancurile și rachetele lui Putin, cu ambițiile lui megalomane, și toți ceilalți.
Povestea asta frumoasă, numită Uniune Europeană, se bazează pe valori imuabile, la loc de cinste fiind libertatea, și măcar asta am dobândit până și noi, românii. Dacă și-ar întreba concetățenii, după ce le-ar explica pe îndelete care este alternativa, șefii de state reuniți joi și vineri la Bruxelles ar fi uimiți să afle câți dintre europeni ar fi dispuși să meargă pe jos ori cu bicicleta, în loc să se plimbe mașina, alimentată cu benzină de la Putin. Câți ar fi mai mult decât hotărâți să accepte, pentru o perioadă, șomajul, în locul unui serviciu, pătat chiar și indirect, cu sânge ucrainean. Câți n-ar dona cu bucurie banii de concediu acestui popor eroic? De fapt, câți europeni n-ar fi dispuși să facă sacrificii relativ mărunte pentru a scăpa de monstrul de la Răsărit, ale cărui capete au fost mult prea mulți ani hrănite de inocenții lacomi din Apus?
De această dată însă și sacrificiile popoarelor Europei, neatinse încă de război, vor trebui făcute la fel, mergând până la nivel de individ. Dacă se vor raționaliza carburanții, hrana, medicamentele, orice, rațiile vor trebui să fie egale, în toate țările, fără ca unele să aibă cetățeni mai egali decât ceilalți, pentru că, de când e lumea, se știe că doar uniți putem trece peste orice urgie.
Acestea ar fi adevăratele gesturi de solidaritate pe care le așteaptă ucrainenii, mai mult decât orice fel de ajutoare. Așa s-ar constitui acel catalizator miraculos și îndelung așteptat, care ne-ar uni cu adevărat și ne-ar permite să spunem, oricare dintre noi, german, italian, francez, olandez, bulgar, român ori ucrainean: mândru că sunt European.
