Războiul din vecini ne-a prins – se putea altfel? – complet nepregătiți pentru consecințele lui, deși conflictul stă de opt ani să explodeze dintr-o bătălie locală într-una de proporții regionale. Ne puteam aștepta la altceva din partea unor autorități care sunt surprinse în fiecare an că ninge, că plouă, că e secetă sau că vara e prea cald? Desigur, nu. Cum apărarea ne-o asigură NATO, următoarea grijă a statului român ar fi funcționarea normală a instituțiilor sale, care să vegheze printre altele și ca toți cetățenii să aibă acces la hrană și energie.
Deocamdată, acestea nu constituie o problemă pentru români. Obișnuiți să se autoamăgească, ei se leagănă cu legenda că pământul țării poate să hrănească o populație de patru ori mai numeroasă, precum și cu aceea că resursele energetice ale țării pot alimenta întregul teritoriu plus vecinii. În realitate, România importă în fiecare an de la Revoluție încoace aproape un sfert din ce mănâncă și cam tot atât ca să se încălzească.
Numărul exploataţiilor agricole mici a scăzut cu un sfert în 2020 față de 2010. Dar și numărul exploataţiilor agricole mari a scăzut cu 17% în aceeași perioadă, iar subvenții au încasat mai puțin de o treime dintre ele. Suprafața agricolă exploatată a scăzut cu 500.000 ha în perioada menționată mai sus. Cu excepția oilor și caprelor, au scăzut dramatic și efectivele de animale. Un sfert din populația României bate pasul pe loc în agricultură și produce abia 4% din PIB.
Cum pandemia și războiul nu erau de ajuns, acum se anunță că seceta amenință agricultura României. Meteorologii se așteaptă la cel mai secetos an din istoria recentă. A plouat de două ori mai puțin decât era necesar de la începutul anului agricol în curs, adică în ultimele șapte luni. Pe suprafețe bune, culturile de grâu, secară sau rapiță sunt deja compromise. Dacă vremea nu se schimbă și în lipsa irigațiilor – devastate de localnici după Revoluție și nerefăcute vreodată – aceeași soartă o vor avea și cele de porumb și floarea soarelui.
Dacă în agricultură sunt speranțe, măcar la limită, în energie este și mai rău. În timp ce Europa se agită să scape de dependența de energie din Rusia, noi ne dăm cu stângul în dreptul. Ne codim, amânăm (că poate nu va mai fi nevoie), stabilim reguli aiuristice care destabilizează piața și punem în funcțiile cheie din domeniu pe cei mai nepotriviți oameni, unii dintre ei agenți dovediți ai intereselor Moscovei. Toate instituțiile statului legate de energie sunt sufocate de sinecuriști sau agenți de influență, distribuția o asigură batalioane de securiști reșapați în oameni de afaceri sau corporatiști, iar strategia guvernamentală este zero.
Pandemia și războiul din Ucraina vor costa scump Europa. Ne place în UE și în NATO, dar prețul pentru confortul de a trăi în lumea civilizată nu este mic. Iar vestea proastă este că tendința nu va înceta odată cu conflictul armat de pe Don. Vom importa gaz lichefiat din SUA și din Golful Persic, la prețuri de trei ori mai mari, fiindcă nu suntem în stare să-l scoatem pe cel din Marea Neagră. Îi așteptăm pe americani să vină cu mini-centrale atomice mobile – așa cum au promis – fiindcă nu suntem în stare să mai facem două reactoare la Cernavodă și un grup de hidrocentrale pe Jiu.
Viitoarele ierarhii statale se vor alcătui pe criterii financiar-energetice. Și, dacă nu vrem să rămânem niște sărăcani cu mâna întinsă, trebuie să dăm drumul imediat la tot ce putem face în domeniu: cărbune, hidro, nuclear și extractiv. Și să nu mai admitem niciunui partid să pună maimuțoi cu pile în funcțiile cheie, nici în agricultură, nici în energie.
