Asasinarea lui Shinzo Abe a șocat o lume întreagă, liderii mondiali grăbindu-se să facă publice regretele. Nu e nimic surprinzător; nici măcar fățărnicia unora dintre „pacifiștii” momentului. Însă merită toată atenția modul în care au reacționat autoritățile locale. Șeful poliției din Prefectura Nara, acolo unde a avut loc nenorocirea, a declarat că își asumă responsabilitatea pentru eșecul forțelor de securitate, eșec care a permis uciderea fostului premier nipon de către un șomer despre care, pentru moment, nu sunt prea multe date publice.
Tomoaki Onizuka a încheiat cu „simt povara responsabilității mele”. O declarație sinceră și asumată, una despre care sper să nu fie urmată de vreun gest extrem al celor care se simt vinovați că și-au făcut datoria. Nu de alta, dar cei care cunosc câte ceva despre cultura japoneză știu cum anume procedează samuraii în cazul în care consideră că au dezamăgit.
După ce am digerat știrea, nu am putut să nu mă gândesc la ce anume se întâmplă pe meleagurile noastre, unde indiferent ce se întâmplă nu există vinovați. Lista contraexemplelor la asumarea japoneză este descurajant de lungă. Și am în vedere doar cazurile pe care le știu eu; ceva de dimensiunea unui fir de nisip pe o plajă incredibil de jegoasă. Cel mai recent? Podul de la Luțca. S-a prăbușit și, pentru moment, nu se știe nimic despre vinovați. Președintele Consiliului Județean Neamț, cel care se lăuda cu reabilitarea podului de parcă l-ar fi construit cu mâna lui, a întors-o ca la Ploiești. Da, am spus eu câte ceva despre pod, dar să știți că lucrarea nu era recepționată; căutați vinovatul în altă parte. Constructorul? Nici el nu se știe vinovat cu ceva. Încă mai era de lucru; nici măcar nu dăduse drumul la trafic. Poliția care ar fi trebuit să pună indicatoarele cu restricțiile de tonaj? Am pus vreo două, dar s-au furat. În concluzie, bine că nu a murit nimeni, nu asta e mai important decât să intre cineva în pârnaie?
Însă cel mai trist e faptul că presa și-a abandonat rolul de câine de pază al democrației și s-a pus taman în slujba celor pe care ar trebui să-i arate cu degetul. Astfel, într-un ziar de prin Neamț (surprinzător, nu-i așa?) au început să curgă articolele-detergent, al căror unic scop este să-l albească pe Arsene. Cică prăbușirea podului a pornit un război de manipulări în care președintele CJ Neamț este acuzat fără vreo dovadă, „de parcă el ar fi proiectat sau construit” ce s-a prăbușit. Dar nicio problemă, specialiștii de-abia așteaptă să-și dea cu părerea. Și încă ce părere… Specialiștii cu limbă de partid s-au apucat să facă o paralelă între prăbușirea podului de la Luțca și cea a viaductului Polcevera în 2018, insistând pe faptul că în cazul Polcevera au murit 43 de persoane (printre victime au fost și doi români) în timp ce la Luțca n-a pățit nimeni mare lucru. Concluzia finală e de toată jena. Tot ce există pe Pământ este trecător, chiar și podurile. Care trebuie reparate, altfel se întâmplă și neprevăzuturi. Nici măcar o virgulă despre recenta renovare cu iz politic de care a avut parte pârdalnicul de pod. Vinovați sunt ăia care n-au reparat podul cu cincizeci de ani în urmă, nu arătați spre puternicii zilei că nu e frumos și, mai ales, nu e corect.
Deloc întâmplător, cei de la butoane au dublat tainul presei aservite, în timp ce jurnalele care se încăpățânează să-și păstreze verticalitatea nu au decât să se ducă dracului. Ceaușescu râde și cu dosul de democrația originală prăsită pe meleagurile comunismului veșnic. Știm cu toții cam ce se întâmplă pe feudele baronilor locali. Nimic nu mișcă fără voie de la șef, nu se investește dacă nu se vămuiește. Tocmai cu complicitatea celor care ar trebui să combată astfel de fenomene s-a dezvoltat o cârdășie de-a dreptul criminală, imposibil de eradicat. Și, în astfel de țară, e cazul să te gândești la japonezi și să te întrebi: La ei cum se poate și la noi nu? Vise, frați români, vise…
