Având în vedere cât de des pomenesc despre austeritate, am ajuns la concluzia că guvernanților le place cuvântul ăsta. Chiar le place… Perioadele de criză sunt iubite de parveniții politici, nu pentru că le oferă posibilitatea de a-și demonstra capacitățile de gestionare, ci pentru că le oferă șansa de a încerca sentimente de-a dreptul divine. Ce e mai șmecher pe lumea asta decât să fii ăla care decide cine trăiește și cine moare, cine mănâncă pe săturate și cine nu primește nici firmituri? Cei care au făcut armata la trupă și-l amintesc cu siguranță pe prostoiul fără prea multă carte, dar tare-n pumn și care a ajuns căprar. Poveștile celor care și-au făcut datoria față de patrie sunt pline de relatări despre abuzurile unor astfel de personaje. Ăia care militează pentru reintroducerea armatei obligatorii merită drept premiu câteva ore de instrucție cu prostoiul la coordonare.
Cam asta e și mentalitatea celor care ne conduc, mentalitatea căprarului ajuns, ăla pentru care cea mai nefericită zi a fost cea a liberării, când a redevenit prostoi și nimic mai mult. Parveniții doresc să-și exercite puterea, să-l facă pe cetățean să priceapă că la ei este pâinea și cuțitul. Ce rost are să fii puternic dacă nu simți asta, dacă nu-l aduci pe cetățean în postura câinelui care privește cu jind la masa stăpânului și așteaptă să cadă câte ceva?
Guvernanților le mai place austeritatea și pentru că e ocazia potrivită pentru a face noi acumulări materiale. Nu putem da mai mult la popor pentru că e criză, putem doar să luăm, dar nu ne atingem de banii de investiții, așa cum promitea Emil Boc, premierul minune din mâneca lui Băsescu. Ce investiții s-au făcut? Nici hârtiile nu se mai păstrează…
În încercarea de a demonstra că îi pasă așa de mult de cetățean încât statul e dispus să mai reducă din cheltuieli, guvernanții au anunțat că s-au blocat angajările la stat. Măsura s-a anunțat din timp, să știe tot poporanul cât de mult se implică statul. Pe faptul că până la 1 iulie a fost o frenezie a angajărilor la buget nu s-a bătut toba. Important era ca tot cetățeanul plătitor de taxe și impozite să știe că statul a devenit mai ponderat. Nici vorbă de reduceri de personal sau de salarii. Doar nu se mai angajează…
Și, totuși, se angajează. Lăsăm la o parte sistemul de învățământ, unde multe contracte sunt pe durată determinată și blocarea angajărilor e imposibilă. Dar de ce ar fi nevoie de creșterea numărului de angajați la Autoritatea Electorală Permanentă, unde directorul Constantin Mitulețu Buică vrea să mai angajeze peste o sută de persoane? De ce, la o țară de dimensiunea și cu populația României e nevoie de 632 de angajați la AEP și încă în perioadă de austeritate?
Tot legat de reducerea cheltuielilor, aflăm că ambasadorul României în SUA s-a mutat într-o reședință cu patruzeci și șase de camere pentru care statul plătește chirie peste douăzeci de mii de dolari. Lunar… Tot austeriate? Tot… Și nu are legătură cu faptul că fratele ambasadorului în SUA i-a ridicat ode președintelui Iohannis într-un editorial de-a dreptul grețos și dătător de fiori pentru cei care au prins odele închinate cârmaciului. Și atunci trăiam în austeriate, dar cârmaciul trebuia lăudat că nu o ducem și mai rău.
Să mai pomenesc despre cazul Ioanei Timofte, bugetara fanion? Bugetara care, fără cine știe ce studii și experiență, încasează peste 11.000 de euro lunar, mai mult decât încasează un profesor plătit cu salariul maxim într-un an de zile. Câți ani trebuie să muncească cineva plătit cu salariul minim pentru a aduna banii ăștia? Evident, pe aleși nu-i interesează. Ei bagă placa cu austeritatea, dar reducerile sunt tot la populație. Austeritatea asta deșănțată e plătită tocmai de cei care muncesc. Creșterile de taxe și impozite, eliminarea facilităților pentru antreprenori falimentează afacerile, dar hrănesc șleahta de parveniți oploșiți la buget. Până când? Până când austeriatea noastră o să hrănească lăcomia voastră?
