Capitala, între civilizație și anacronic – Dumitru MONACU, scriitor

Chiar din start, precizez că voi fi foarte dur în rândurile ce urmează. Sau, cum spun ăștia de la TV, urmează informații cu puternic impact emoțional! Să începem, așadar. Când în 1990 a fost abolită pedeapsa cu moartea am avut sentimentul că și românii (la fel ca alte popoare civilizate) pun punct unui tratament inuman și monstruos care s-a aplicat de veacuri celor care comiteau grave fărădelegi. Pentru că ce poate fi mai catastrofal pentru un om decât să-i iei viața? Bună, rea, cum o are el, e viața lui, nu i-a dat-o un pământean, ci Dumnezeu, deci nu îi poate fi luată decât de către divinitate. Așa am gândit întotdeauna, așa gândesc și acum, numai că ori de câte ori văd crimele oribile comise de către unii oameni, tind să-mi schimb concepția despre acest subiect. Păi dacă tu, nevrednicule om, ai luat viețile altora, ai distrus suflete și trupuri, de ce să nu primești o pedeapsă pe măsura faptelor tale? Pe cine ajută detenția ta pe viață? Nici pe tine și nici pe societate! Ba mai mult, societății, acești indivizi fără Dumnezeu îi provoacă mari pierderi, întrucât șederea lui după gratii costă. O variantă cât de cât echitabilă ar fi tratarea acestor indivizi în același mod cum procedează băncile. Adică executarea în cazul în care „subiecții” nu își pot acoperi prin muncă cheltuielile de întreținere (masă, casă și toate celelalte). În acest scop, penitenciarele ar trebui să vină cu o piață a muncii și o infrastructură adiacentă în care să regăsim ateliere, grădini de legume, mici întreprinderi și altele asemenea, ceea ce nu ar fi capete de țară sau ceva imposibil de realizat. Apoi, mai este de subliniat un aspect, și anume cel legat de răspunderea judecătorească. Păi în cazul demonstrat al unor erori judiciare, procurorii, judecătorii și chiar avocații să plătească! Nu cum se întâmplă astăzi în România, când pe două spețe identice se dau pedepse contradictorii, la 180 de grade sau, și mai grav, luări de decizii pe bază de mită sau motivate doar de alte interese dintre care, evident, politicul este cel mai frecvent interes. Ca să nu mai vorbesc de celebrele de-acum prescripții la care asistăm ca proștii, aproape zi de zi. Revenind la subiect, știu, pedeapsa cu moartea este inumană, necreștinească, nedemnă de o societate civilizată. În paranteză, vreau să vă reamintesc că SUA face cu siguranță parte din lumea civilizată și, acolo, scaunul electric sau alte asemenea … utilaje sunt adeseori utilizate pentru deparazitarea societății de persoane irecuperabile. Cât privește bolnavii mintali care comit atrocități, oricât de înțelegători, de empatici și de umani am fi, trebuie să recunoaștem că peste o anumită limită, ajungem la concluzia că umbrele lor pe pământ sunt inutile. În același context, poate că și opțiunea acestor nedoriți de către societate pentru eutanasiere ar fi o soluție. Bine, aici discuția merge către o altă direcție, dar trebuie luată în calcul din moment ce deja sunt câteva țări în Europa unde s-a legiferat această speță. Una peste alta, consider că închisoarea pe viață este de fapt nu o privare de libertate, ci o privare chiar de … viață. Și atunci de ce să fim meschini, falși creștini și să punem totul pe spinarea unui umanism șchiop, când niciunul dintre noi nu își dorește să trăiască în preajma unor asemenea specimene? Și, involuntar, se mai nasc și alte întrebări. De ce să fim contemporani cu ei? De ce să le plătim cazarea, hrana și celelalte necesități ale lor? Cine, ce câștigă? Nimeni, nimic! Dimpotrivă! E adevărat că într-o Europă ce se consideră a fi civilizată, emancipată și racordată pe deplin la mileniul trei, o asemenea practică ar părea lipsită de logică, de umanism sau de compătimire. Dar merită oare criminalii să fie tratați cu compătimire, cu umanism și cu logică? Merită acela care se bagă în mijlocul unei mulțimi cu rucsacul plin de explozibil să fie tratat cu milă și încarcerat în condiții umane? Merită teroriștii să mai fie în viață după ce trimit la Dumnezeu, la Allah sau știu eu unde, zeci sau sute de semeni? Eu cred că nu. Închisoarea pe viață ar trebui să fie aplicată doar atunci când există niște premise de culpă, context și așa mai departe. Dar când neomul dă cu barda în viețile semenilor săi nu ar trebui să existe decât o pedeapsă: cea capitală!