De ceva timp nu mai sunt racordat în totalitate la noutățile legislative care jalonează activitatea instituțiilor de control din România și din acest motiv mă voi rezuma la un foarte scurt comentariu despre aceste aspecte, așa cum se prezentau ele în urmă cu vreun sfert de veac. Astfel, deși declarativ nu exista niciun plan de amenzi, indicatoarele numite „valoarea amenzilor aplicate” sau „valoarea amenzilor încasate” constituiau elemente determinante în alcătuirea clasamentelor pe județe care se voiau a fi oglinda activității unei instituții. Pe lângă acest aspect incorect, vreau să mai evidențiez și faptul că sacul unde se colecta majoritatea amenzilor era cel al bugetului central, adică acela fără fund și cu gura extrem de largă. Unde se foloseau banii, numai câțiva politicieni știau exact. Și dacă vorbim despre destinația banilor proveniți din amenzi trebuie să subliniez că multe lucruri s-au schimbat în bine în ultimii ani în sensul că în cazul amenzilor de circulație, de exemplu, banii sunt dirijați către comunitatea pe al cărui teritoriu s-a produs abaterea de la lege. Până aici este bine cumva dar consider eu că ar trebui ca sumele provenite din aceste amenzi să fie reinvestite în același domeniu, adică în digitalizarea controlului circulației pe tronsonul cu pricina. În urmă cu aproape o săptămână, la vreme de după amiază (sâmbăta!) am trecut pe lângă două filtre, unul în Orășeni Deal și unul în Cristești. Scopul acestor filtre era unul banal: depistarea vitezomanilor. Efectivul uman era format din patru lucrători de la circulație (câte doi pe postul de control) care, în week-end fuseseră trimiși în misiune. Astfel, toți conducătorii auto care au circulat prin aceste zone cu viteză mare au cotizat la bugetele comunei. Foarte bine, numai că dacă în locul celor două echipaje ar fi fost amplasate două camere de supraveghere și control fixe, nu numai că „vitezomanii” și-ar fi primit porția dar cei patru polițiști n-ar mai fi fost nevoiți să-și consolideze „arsenalul” de zile libere și așa mult prea mare din cauza lipsei de personal, plus celelalte cheltuieli. Apoi, odată amplasate camerele în zonele răsștiute pentru frecvența cu care sunt date peste cap indicatoarele radarelor, toate amenzile colectate ar trebui să devină baza unei alte investiții de acest gen pentru un alt tronson de drum și tot așa, până când șoselele ar deveni adevărate salbe de instalații de control și verificare. Printr-o asemenea tehnologizare s-ar putea rezolva multe probleme adiacente cum ar fi decongestionarea de personal amintită mai sus, apoi, eliminarea subiectivismului în tratarea unor cazuri, economie de combustibil, folosirea mai judicioasă a mijloacelor auto și rezolvarea străvechii probleme că peste 50 de ani un polițist nu mai poate face față din punct de vedere fizic, la activitățile din stradă. Corect, dar în fața monitorului, ar putea să stea, oricâți ani ar avea și oricât de firavă sau dodoloață i-ar fi constituția fizică. Despre avantajele digitalizării și tehnologizării șoselelor aș putea vorbi două zile dar o să mă rezum aici, pe lângă cele amintite, la încă vreo câteva. Astfel, în caz de accidente se pot determina cu precizie cauzele și vinovații, conducătorii auto devin mult mai atenți pe orice durată a zilei, „zmeii” amatori de senzații tari își vor toci la rece ghearele iar pietonul se va simți în siguranță în zonele monitorizate. Aceste aspecte se referă strict la ilegalitățile rutiere. În plus față de acestea, camerele, sistemele de supraveghere instalate conduc automat la scăderea numărului de infracțiuni întrucât frica de a nu fi identificat, păzește bostănăria din spațiul public respectiv. Mulțimea de probleme care și-ar găsi rezolvarea prin amplasarea de camere de supraveghere în punctele fierbinți și monitorizarea lor de la un centru unic de către polițiști (chiar peste 45 de ani, chiar burtoși!) mă conduce cu gândul că în societatea românească efectiv nu se vrea ceva simplu când se poate, fără a mișca din nici un deget, complicat. Concluzia nu poate avea decât două variante: ori sunt dobitoci de-a binelea cei ce fac și aplică legile ori sunt atinși de orbirea șahistă (întâlnită în șah, când unul dintre jucători nu vede o mutare evidentă!). Oricare situație ar fi, va trebui să-i batem la cap neîncetat, până vor înțelege că necesitățile și utilitățile celor mulți sunt obligatorii, nu opționale!
