Raportând numărul bisericilor din Botoşani la întinderea târgului şi la densitatea sa de locuire constatăm că, numeric, acele biserici erau mai mult decât suficiente într-o vreme în care populaţia nu depăşea, în perioada de până la jumătatea secolului al XIX-lea, cifra de 20.000 de locuitori (conform “Catagrafiei a toată suflarea aflătoare în târgul Botoşănilor din ţinutul Botoşăni în anul 1832”, alcătuită cu prilejul punerii în aplicare a Regulamentului Organic, populaţia de atunci a oraşului număra 13.796 de suflete, adică 2.853 de familii. La acea dată, în Botoşani erau 13 „mănăstiri bisericeşti creştineşti”, două armeneşti, una catolică şi zece „şcoale jidoveşti”, prin acestea înţelegându-se case de rugăciune). Se observă, de asemenea, concentrarea acestor biserici în jurul nucleului vechi al târgului, strâns lângă acesta, dincolo de bisericile Sf. Ilie şi Roset nemaiîntâlnindu-se nici un lăcaş de cult până la ctitoria lui Ştefan de la Popăuţi!
Toate etniile ce au conlocuit în acest târg şi-au ridicat lăcaşuri de închinăciune, potrivit cu numărul şi puterea financiară a lor, într-un spirit de toleranţă pe care îl va întrerupe, pentru scurt timp, doar gestul brutal din 1551, al lui Ştefăniţă Rareş, faţă de toate bisericile armeneşti din Ţara Moldovei.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea toate bisericile de lemn din oraş au fost înlocuite cu alte construcţii, de zid, mai impunătoare, lor adăugându-li-se biserica Roset, cea romano-catolică având hramul „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” şi mai multe case de rugăciune evreieşti. Noile construcţii evidenţiau o altă realitate, cea a unui Botoşani prosper, al cărui nemaîntâlnit avânt economic se va concretiza şi în plan spiritual prin înlocuirea mai modestelor lăcaşuri din lemn.
Ctitoriile ortodoxe din perioada construcţiilor de zid au două caracteristici care, şi ele, le diferenţiază de bisericile celorlalte etnii sau confesiuni: predilecţia pentru decorul clasicist ce caracteriza începutul secolului al XVIII-lea – manifestată în forme diverse de exprimare – şi continuarea planului arhitectural trilobat, al vechilor biserici moldoveneşti, reprezentate în oraş prin cele trei ctitorii domneşti, din nou în formule din cele mai diverse, pe care le-am amintit la momentul respectiv.
Despre valoarea artistică deosebită, dar şi aspectul lor impunător, cu siluetele clopotniţelor dominând un târg patriarhal, Nicolae Iorga scria „[…] Aşa, biserică de biserică, se depăna oraşul, bogat în livezi ca nici unul altul, pe o rază nemărginită. Şi nu biserici mărunte, prinosuri de negustori, ridicându-şi abia sfioase turnuleţul de lemn, cum le vezi în luxosul Bucureşti, ci cinstite biserici trainice, începând cu o puternică turlă bine înfiptă în pământ şi încheiate cu un elegant bulb acoperit de tinichea, peste care păzia aurie crucea; mari biserici […] clădiri ale Domnilor şi marilor boieri: Sf. Gheorghe al Doamnei Rareş […], Ospenia cu turnul de pază a focului, Vovidenia şi câte altele ce se întreceau în putere trainică şi frumuseţă, ridicându-şi în deal şi în vale cupolele argintii de-asupra arborilor şi coperămintelor de şindrilă”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
