Noaptea de luni spre marți (n.r. 23 spre 24 martie a.c.), prima de la intrarea în vigoare a Ordonanței Militare nr. 2, care a introdus restricțiile de circulație în intervalul orar 22 – 6, a transformat orașul într-o cetate aproape pustie. Începând cu ora 21, numărul trecătorilor a scăzut considerabil. Ici-colo se mai vedea câte un localnic grăbit, iar ce mai aducea aminte de zgomotul orașului de altădată erau mașinile aflate în trazit. Zgomotul motoarelor zgârâiau parcă liniștea neobișnuită lăsată, iar cu fiecare minut care se apropia de ora 22 oamenii deveneau tot mai rari. Cei puțini care mai aveau curajul să se aventureze păreau mai mult cu niște stafii. Se strecurau pe sub zidurile clădirilor și abia dacă li se zăreau umbrele. Nimeni nu mai vorbea cu nimeni, iar trecerea întârziaților semăna mai mult cu o fugă. Dacă se întâlneau din întâmplare, deși acest lucru era rarisim, nici nu mai aveau curajul să se uite unul la celălalt sau să mai schimbe câteva cuvinte. Lumea a muțit deodată.
În fața mall-ului, unde altă dată forfota continua până spre ora 23, era o liniște incredibilă de se auzea și vântul șuierând slefuind uriașul din sticlă și beton. Ușile erau ferecate și nu era țipenie de om. Ceva mai încolo erau câțiva muncitori de la Urban Serv tocmai ieșeau din schimb și se mirau de pustietatea din jur. „Niciodată nu am văzut orașul atât de pustiu. Tot timpul mai vedeai un întâziat, niște tineri care ieșeau de prin baruri. Acum nu e nici țipenie de om. Noroc cu mașinile care mai trec din când în când”, a spus unul dintre cei care bat orașul zi de zi la pas.
În Centrul vechi, altă dată dominat de forfota locuitorilor din zonă, uneori până și după miezul nopții, părea o frescă a vremurilor de odinioară. Fără suflet. Ce mai tulbura tabloul inert era fâlfâitul drapelelor. Un singur bărbat a apărut din noapte și a urcat dinspre Calea Națională spre Biserica Uspenia. Pășea grăbit, cu o mână în buzunar și cu o servietă în cealaltă. Parcă vroia să se topească în întuneric. Din când în când se mai uita în urmă, să se convingă că umbra îl urmează în același ritm și cu același pas.
O atmosferă ciudată, care îți inducea un sentiment straniu, era și pe pietonalul bancar, în centrul civic al orașului. Aici, bezna nopții era străpunsă doar de lumina becurilor și a lămpilor de la stâlpii de iluminat. Ce surprindea era tăcerea. Totul era încremenit. Lumea și oamenii lipseau cu desăvârșire. Ce se mai vedeau erau doar obiectele lipsite de viață, ca o scenă de teatru rămasă deodată fără actori. Același sentiment ciudat era trăit și pe Pietonalul Unirii, adica inima orașului. Acum, totul părea o sală imensă a pașilor pierduți pentru că fiecare atingere a pavelelor din beton era urmată de un ecou straniu. Până și părculețul de lângă primărie a devenit asemeni unei pergole imensă și pustie. În întunericul nopții, crengile copacilor fără frunze se uneau și transformau parcul într-un labirint fără ieșire. Asta pentru că nimeni nu se mai perinda pe acolo. Nici să intre, nici să iasă.
În Grivița, undeva aproape de imensa structură a mall-ului, un non-stop și-a închis porțile. Ca într-o glumă proastă, pe o placă imensă scria non-stop, adică „deschis veșnic” cum ar spune moldoveanul, dar chioșcul avea obloanele trase. „Acum, cât este criza, nu mai are rost să ținem deschis toată noaptea. Dacă oamenii nu mai au voie să circule, stăm și noi tot până la ora 22”, a spus femeia care se pregătea să pună lacătul. Nu peste chioșcul ei, ci peste tot orașul.
Înșiruirea aceasta de imagini neobișnuite și de sentimente stranii este efectul direct al pandemiei. Ni se părea bizar când vedeam orașele Italiei pustii, fără oamenii, dar filmul se repetă acum și la noi. Exact cum virusul atacă organismul și îl distruge din interior, lăsându-l încetul cu încetul fără vlagă, fără aer și fără suflu, tot așa și orașul se va stinge încetul cu încetul. Asta dacă nu vom înțelege că este momentul să respectăm niște reguli și să ne protejăm. Pe noi, dar și pe cei din jur.
