Istorii vechi din Botoşani – Un așezământ monahal de demult – Mănăstirea Doamnei

Pentru a încheia periplul istoriografic, să menționăm faptul că, în 2009, cercetătorii ieșeni Cătălina Chelcu și Marius Chelcu publicau “O condică a documentelor moșiilor Mănăstirii Doamnei, de lângă Botoșani, închinată la mănăstirea Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos”, condică scrisă în 1814 din porunca domnului de atunci al Moldovei, Scarlat Callimachi, a cărui soție, Smaranda Callimachi, va cumpăra, un an mai târziu, moșiile Costești și Mănăstirea Doamnei cu locul numit Livada. Alexandru Papadopol-Callimach, din vechiul neam al Calmăşilor, copropietari ai satelor Stânceşti şi Cătămărăşti, scria că mănăstirea Doamnei nu reprezintă altceva decât numele schimbat, începând cu secolul al XVIII-lea, al vechii biserici domneşti de la Popăuţi-Botoşani, ctitorită în 1496 de către Ştefan cel Mare şi transformată, de domnitorul Constantin Racoviţă (1749-1753), în mănăstire, cu hramul „Schimbarea la faţă”. Nicolae Iorga pune ctitorirea bisericii Doamnei pe seama statutului Botoşanilor, de târg al Doamnei, statut dobândit, scrie Iorga, începând cu domnia lui Petru Rareş. De altfel, în doar doi ani, Elena Rareş, fiica despotului sârb Ioan Brancovici, va ridica la Botoşani două biserici, una cu hramul Sfântului Gheorghe, terminată în luna octombrie a anului 1551, iar cealaltă, a Uspeniei (Adormirea Precistei), a cărei înălţare s-a săvârşit la 15 august 1552. Iorga crede că mănăstirea Doamnei aminteşte, prin numele său, pe Elena Rareş şi că această mănăstire a Doamnei e chiar biserica Uspeniei, cea menţionată cu numele „biserica Doamnei, Adormirea Maicii Domnului”. Mai târziu, Iorga va presupune, mai aproape de adevăr, că numele mănăstirii Doamnei aparţine unei alte ctitorii a Elenei Rareş, distinctă de biserica Uspeniei. În monografia sa dedicată mănăstirii Râşca, Narcis Creţulescu afirmă că mănăstirea Doamnei precede, cu peste 50 de ani, actele ctitoriceşti ale Doamnei Elena. La 1496, când Ştefan cel Mare a zidit biserica Popăuţilor, doamna sa, Maria – Voichiţa, ar fi poruncit ridicarea, în apropierea târgului, pe loc domnesc, probabil pustiu, a bisericii mănăstirii Doamnei. În 1552, Elena Rareş doar a înnoit această biserică, având hramul Învierea Domnului (Voscresenia). Această biserică domnească era deja mănăstire de călugări, ulterior închinată la muntele Athos, la mănăstirea rusească de acolo, a Rusicon-ului, prilej cu care îşi va schimba şi hramul, adoptându-l pe cel al Sfântului Pantelimon. Profesorul Emil Turdeanu se raliază părerii lui Iorga, afirmând că mănăstirea Doamnei a fost rodul ctitoricesc al Elenei Rareş, în preajma anului 1550. Mănăstirea fusese ridicată în afara oraşului, în satul care poartă azi acelaşi nume. Este invocat, cu acelaşi prilej, un Tetraevanghel moldovenesc, aflat la muzeul Rumianţev din Moscova şi publicat în 1842, pe una din pagini având următoarea însemnare: „În 7058 (1550 n.ns.), ieromonahul Kiprian, egumen şi stareţ, a cumpărat acest Tetraevanghel şi l-a dăruit Sfintei mănăstiri a Doamnei, numită Pantocrator, care e aproape de Botoşani. Această însemnare e coroborată cu regestul unui document, din 1672, publicat de Iorga, prin care Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei, confirmă nişte privilegii „mănăstirii Pantocrator, la Botoşani” şi în temeiul căruia, Iorga identifică această mănăstire cu cea a Doamnei. Emil Turdeanu alătură informaţia lui Iorga însemnării din Tetraevanghelul de la Moscova spre a conchide că în 1552, când Elena Rareş a ridicat mănăstirea Doamnei, aceasta a fost pusă sub vocabula Pantocrator-ului. Mănăstirea Doamnei, continuă amintitul profesor, va fi ulterior închinată mănăstirii Rusicon, de la muntele Athos, iar de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conform unei tradiţii locale, invocată de profesorul Turdeanu, bunurile mănăstirii trec în proprietatea schitului vecin, al Agaftonului, care primeşte şi o parte din vecini. Ne vom referi, ceva mai încolo, la relaţiile dintre cele două mănăstiri, menţionând doar că litigiul dintre părţi, foarte bine ilustrat şi documentar,  îşi are începuturile încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi nu la finele aceluiaşi secol.

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

Deja ai votat!