Romanii cunoșteau și practicau cinci tipuri diferite de auspicii. Primul dintre ele, considerat și cel mai important, se numea “ex caelo” („din cer”) și implica interpretarea tunetelor și a fulgerelor. Ori de câte ori un augur anunța că Jupiter a trimis spre pământ tunete și fulgere nu se putea organiza nicio “comitia” (adunare reprezentativă pentru întreaga populație romană).
Al doilea tip de auspicii era cel numit “ex avibus” („de la păsări”). Deși auspiciile erau, de obicei, semne de păsări (de aici și originea numelui de auspicii, la care m-am referit deja într-un alt articol), nu toate păsările de pe cer erau văzute ca simbol al voinței zeilor. Existau două feluri de păsări: “Oscine”, la care se interpreta cântarea lor, respective “Alites”, care dădeau auspicii prin modul în care zburau. “Oscinele” includeau corbii, ciorile, bufnițele și găinile, fiecare oferind un auspiciu favorabil, sau unul nefavorabil, în funcție de partea din suprafața stabilită de Auguri din care apăreau. Păsările din categoria “Alites” erau acvila, vulturul, șoimul, în general păsările răpitoare. Unele păsări, precum ciocănitoarea neagră, aveau un statut intermediary între oscines și alites. Fiecare mișcare și fiecare sunet ale acestor păsări aveau o semnificație și o interpretare diferită, în funcție circumstanțele diferite sau perioadele din an când erau observate.
Al treilea tip de auspicii se numea “ex tripudiis” [din „dansul” (de hrănire a păsărilor)]. Aceste auspicii erau citite prin interpretarea modului de hrănire a puilor și erau utilizate, în general, în expedițiile militare. Cicero arăta că inițial orice pasăre putea efectua “tripudium-ul” („dansul sacru”), dar pe măsură ce practica a evoluat se vor folosi doar puii. Aceștia erau ținuți în cușcă, în îngrijirea unei persoane care avea această sarcină și care, la momentul potrivit, elibera puii, aruncându-le bucățele de pâine sau prăjitură. Dacă puii refuzau să iasă sau să mănânce, sau să scoată un strigăt, să-și bată aripile ori să zboare, semnele erau considerate nefavorabile. În schimb, dacă puii ieșeau din cușcă să se hrănească și vreo bucățică de mâncare le cădea din cioc și ajungea pe pământ, acesta era considerat un semn favorabil.
Al patrulea tip de auspicii se numea “ex-quadrupedibus” și avea în vedere auspiciile luate de la animalele patrupede. Acest gen de auspicii nu a fost folosit vreodată pentru afacerile de stat. Erau interpretate semnele de la animale precum pisica, vulpea, lupul, calul, câinele, care tăiau calea unei persoane sau erau găsite în locații neobișnuite – sensul era interpretat de către un augur ca o formă de voință a zeilor. Și astăzi, de exemplu, se consideră că aduce ghinion când o pisică, mai ales dacă e neagră, îți taie calea.
În sfârșit, ultimul tip de auspicii se numea “ex diris” („prevestiri”) și cuprindea orice alt semn care nu se încadra în categoriile de mai sus. Strănutul, sughițul, poticnirea puteau fi luate ca un semn din partea zeilor pentru a fi interpretate. Adjectivul „dirus” aplicat unui semn însemna „groaznic, îngrozitor”. „Dirae” erau cele mai rele dintre cele cinci feluri de auspicii și ele preziceau consecințe dezastruoase. Conform unei etimologii propuse de vechii scriitori latini, „dirae” ar deriva din “dei irae”, însemnând „mânia divină”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
