În politică, mai ales, întâlnim câteodată expresia „camarila din jurul său”, sau „s-a înconjurat de o camarilă”, referința având în vedere un personaj bine situat în plan politic și/sau financiar și apropiații săi. Termenul „camarilă” este de origine spaniolă și desemna, inițial, un grup de curteni sau favoriți care-l înconjurau pe rege sau pe conducător. De obicei, ei nu dețin funcții sau nu au vreo autoritate oficială la curtea regală, dar își influențează conducătorul din culise. Prin urmare, ei scapă de povara responsabilității pentru efectele sfaturilor lor. Termenul spaniol „camarilla” este diminutivul lui „cámara”, însemnând „camera mică” sau cabinetul particular al regelui. A fost folosit prima dată pentru a-i numi pe acoliții din jurul regelui spaniol Ferdinand al VII-lea de Bourbon (1808, 1813-1833) și este similar termenului „nepotism”. În forma de „camarilă”, cuvântul a intrat în limbile germană, greacă și română cu înțelesul de mai sus. Ferdinand ajunge pe tronul Spaniei mai întâi în 1808, dar la scurt timp este înlăturat de către împăratul francez Napoleon I, care l-a ținut sub pază timp de șase ani, la un castel din Franța. În 1814, Napoleon îl repune pe tron, iar valul de speranțe cu care l-a întâmpinat populația spaniolă a făcut să i se atribuie supranumele de „cel Dorit”. Prin politica sa antiliberală devine, în scurt timp, extrem de impopular, așa încât și astăzi, în manualele de istorie a Spaniei, este numit „regele trădător”. Sub domnia sa, Spania a pierdut aproape toate posesiunile americane, iar la moartea sa, în țară va izbucni un război civil. Un concept similar celui de camarilă, în politica modernă, este cel de „Kitchen Cabinet”, „Cabinet de Bucătărie”, format din consilieri nealeși, ocolind practicile tradiționale de guvernare. Există camarile celebre în istoria modernă și contemporană. Una dintre cele mai cunoscute era cea din jurul împăratului german Wilhelm al II-lea (1888-1918), cel mai mare dintre nepoții reginei Victoria a Marii Britanii (în momentul nașterii sale, era al șaselea pe linia de succesiune la tronul englez, după unchii să materni și mama sa) , văr primar cu regina Maria a României, soția regelui Ferdinand I Întregitorul (1914-1927). În 1890, renunță la Bismarck, cel supranumit „cancelarul de fier” și înconjurat de camarilă va târî Germania în aventura dezastruoasă din primul război mondial. O altă cunoscută camarilă germană a fost cea din jurul președintelui Paul von Hindenburg (1925-1932, 1932-1934), eroul german al primului război mondial, ales președinte al Germaniei în 1925, reales în 1932, când fusese concurat de Hitler și care, în timpul mandatelor sale, a devenit sursa unui imens cult al personalității. Și în România au existat camarile: cea din jurul Reginei Maria, care-l avea în prim plan pe prințul Barbu Știrbey, iubit secret al acesteia, însă mult mai cunoscută este camarila generată de domnia lui Carol al II-lea (1930-1940). În fruntea acesteia se remarca Elena Lupescu, metresa și apoi soția regelui. Alți membri cunoscuți erau filosoful și jurnalistul Nae Ionescu, Ernest Urdăreanu, secretarul particular al regelui, industriașii Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Aristide Blank, Mihail Moruzov, șeful Serviciului Român de Informații Secrete. Încheiem prin a aminti faptul că după evenimentele din decembrie 1989, până în prezent, liderii unor partide politice au generat, în jurul lor, camarile stipendiate pe bani publici, nu puțini la număr.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Portretul ecvestru al regelui spaniol Ferdinand al VII-lea (1821), inițiatorul „camarillei”
Viitorul împărat Wilhelm al II-lea, ca student la vârsta de 18 ani în Kassel. La naștere, mână stângă era mai scurtă decât cea dreaptă cu 15 cm, de aceea în toate fotografiile caută să ascundă acest lucru. Aici, mâna stângă o ține la spate
Prințul Barbu Alexandru Știrbey (1872-1946), confident și iubit secret al reginei Maria a României
Carte poștală ilustrând statuia din lemn, înaltă de 12 m, ridicată la Berlin în 1924 și reprezentându-l pe Hindenburg. Versiuni mai mici au fost amplasate în mai multe locuri din Germania. La îmbinarea statuii s-au folosit 30 de tone de cuie
