Scriam, săptămâna trecută, despre „firul roșu” din mitologiile și filosofiile orientale, de la care ar putea proveni înțelesul de idee centrală a unei povestiri, fir epic în jurul căruia se țese întreaga acțiune. Există, însă, alte două „fire roșii” presupuse a sta la originea expresiei. Primul dintre ele este menționat de Goethe, marele scriitor german. În 1807, când avea vârsta de 58 de ani, se îndrăgostește, căsătorit fiind, de o tânără în vârstă de doar 18 ani. Experiențele trăite de el vor fi imortalizate, doi ani mai târziu, în romanul “Afinități elective”. Titlul se referă la o teorie în vogă atunci în chimie, potrivit căreiaanumite substanțe sunt menite a se combina cu anumite alte substanțe, ca și cum ele însele ar fi ales, natural, acest lucru. La un moment dat, în jurnalul personajului principal, apare următoarea afirmație: „Am auzit despre un obicei particular al marinei britanice. Toată frânghia utilizată de flota regală, de la cea mai groasă la cea mai subțire, este înfășurată în așa fel încât un fir roșu să le străbată pe toate; este imposibil de îndepărtat firul fără a desface frânghia și asta înseamnă că până și cea mai mică bucată de frânghie poate fi identificată ca proprietate a Coroanei”. Ideea unui „fir roșu” (“ein roter Faden”, în germană), ca un fel de conexiune tematică ce traversează ceva, a devenit ulterior o figură de vorbire care s-a extins din limba germană și a fost preluată în multe alte limbi. Acesta fir era numit „firul necinstitului” în epoca de aur a navigației și avea menirea de a identifica mai ușor hoțul frânghiei în care era inserat firul, sau proprietarul frânghiei. Cel mai faimos era „firul roșu” folosit de marina britanică, dar exista și un „fir negru”, folosit în frânghia de Manila, fabricată din fibrele textile ale unei specii de bananier din Filipine, care datorită rezistenței sale se folosea în marină ca frânghie sau parâmă. În funia navală de Manila firul inserat avea tot culoarea roșie, pe când în frânghia de sisal (plantă textilă cu fibre foarte puternice, cultivată în America de Sud, India și Africa) firul inserat avea culoarea galbenă, în cazul funiilor navale, respective roșie, la funiile comerciale. Cânepa comercială nu avea „fire necinstite”, pe când cea navală avea o inserție de fir roșu. Inițial, „firele necinstiților” erau folosite numai în frânghia navală și indicau, prin culoarea lor, șantierul în care au fost fabricate. Au fost introduse pentru a opri hoția, făcând coarda ușor de recunoscut. Aceasta deoarece în zilele de aur ale navigației cu pânze (1760-1770), coarda navală era considerată superioară oricărei alteia, existând tentația de a fi furată și vândută altor proprietari sau căpitani de nave. Goethe a scris despre asta în romanul amintit mai sus și astfel a apărut metafora „firului roșu”. În sfârșit, a treia referință la „firul roșu” face apel la legenda „firului Ariadnei”, fir care l-a ghidat pe Teseu prin Labirint, după ce a ucis Minotaurul. Însă nici Plutarh, în lucrarea sa, “Viața lui Teseu”, nici Ovidiu, în “Metamorfozele” sale, nici Diodor din Sicilia, în “Biblioteca istorică”, nu menționează culoarea firului! Este cazul clasic de creare a unui factoid (afirmație falsă prezentată ca adevărată) autentic, repetat atât de des încât a ajuns să fie considerat ca afirmație adevărată. Așa încât, pentru a concluziona, „firul roșu”, ca figură de vorbire în înțelesul de fir comun, de conexiune tematică, de idee centrală care străbate totul își are originea în „firul roșu” oriental, dar mai ales în firul roșu inserat în frânghiile folosite în secolul XVIII de către marina britanică.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
