Folosim frecvent cuvântul „curte” și puțini ne-am întrebat cum s-a ajuns la bogăția semnatică a acestui termen: curtea casei, a locui la curte, adică la casă, curte domnească, grup de persoane din anturajul unui monarh sau al unui mare nobil/boier, curtoazie, curtenitor, curtezană, a face curte, curte cu jurați, curte de apel etc. Ca în cazul multor alte cuvinte, pentru a desluși forma și înțelesul primar trebuie să călătorim, ideatic, spre antichitatea greco-romană, de acolo să poposim în evul mediu pentru a ajunge la perioadele modernă și contemporană, când diferitele înțelesuri se stabilizează la formele pe care le folosim astăzi. Vechii greci utilizau cuvântul „χόρτος (hórtos)”, însemnând „grădină”, termen pe care romanii l-au preluat, cu același înțeles, în forma „hortus”, din care derivă, de exemplu, termenul horticultură. La un moment dat, romanii au compus cuvântul, adăugându-i particula „co”, însemnând „împreună”, ajungându-se la forma „cohortem”, cohortes” la acuzativ, adică cei care împart o grădină sau, în general, ocupanții unui asemenea loc, un „loc închis, îngrădit”. Romanii au adăugat termenului un sens nou, cel de „incintă a unei tabere militare”, ulterior cohorta desemnând trupele adăpostite în această incintă, efectivele variind între 600 și 1000 de militari. În latina populară, sau vulgară, „cohortes” a devenit „cōrtem”, preluat în franceza veche medievală inițial în forma „court”, apoi „cour”, în engleză („court”) și în română „curte”. Mai târziu, „curtea” va desemna grupul de persoane din anturajul unui guvernator, al unui mare nobil sau suveran, suita acestora, dar și reședința regilor barbari sau a marilor seniori feudali. În spațiul medieval timpuriu din Europa occidentală, în timpul Merovingienilor și Carolingienilor, nobilii și regii locuiau, de regulă, în casele lor pe câmp, astfel încât „curtea” a căpătat semnificația spațiului în care locuiește un nobil sau un suveran. Avem aici un exemplu de ceea ce se cheamă înnobilarea cuvintelor. „Curtea” a părăsit câmpiile și mediul rural pentru a intra în orașe și palate. Expresii precum „Curtea Împăratului”, sau „Curtea Regelui”, sau „la Curte”, pur și simplu, acoperă o realitate complexă. Curtea era locul de unde se exercita puterea de comandă și de inițiativă în domeniile militar, politic, administrativ, judiciar, fiscal și economic. În cazul unor state, curtea se va identifica, până la similaritate, cu capitala, cele mai ilustrative exemple fiind Viena, capitală imperială și reședință imperială a familiei Habsburg, dar și Versailles, localitatea și palatul de acolo fiind capitala de facto a Franței în timpul regilor Ludovic al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea. Așadar, curtea era locul de maximă importanță, unde aveau loc felurite adunări, în compuneri diferite, funcție de natura hotărârilor ce trebuiau luate și de unde plecau cele mai importante decizii. De aici derivă, de altfel, și termeni precum „curte de apel”, „curte cu jurați”, în sensul de adunare judecătorească, atestați mai întâi în Anglia, în secolul al XII-lea și derivând din folosirea anterioară, pentru a desemna un suveran și anturajul său, care se întruneau pentru a judeca disputele, într-o asemenea curte închisă. „Curtoazia”, înțeleasă ca politețe, gentilețe, galanterie, etichetă, este un cuvânt derivat, pe filieră franceză, de la termenul „curte”, introdus în circulație prin secolul al XII-lea, de către trubadurii francezi. El desemnează mai ales comportamentul plin de amabilitate al bărbatului față de femeie, bazându-se pe concepția, cultivată la curțile medievale din perioada cavalerilor, a slujirii acesteia ca stăpână și inspiratoare a idealului cavaleresc, dar și calitățile care îi caracterizează pe oamenii de la curte, precum politețea sau generozitatea. De asemenea, modul în care se comportau oamenii de la curte, văzut ca un ideal de politețe, de galanterie, a dus la răspândirea, în mai multe limbi, a expresiei „a face curte”, adică a măguli o femeie cu complimente și omagii. Tot de la „curte” derivă termenul „curtezană”, al cărui sinonim de astăzi, „prostituată”, este mult prea dur față de înțelesul inițial, cel de femeie cu moravuri libere, dar elegantă și spirituală, care trăia la curțile suveranilor. Una dintre cele mai cunoscute asemenea curtezane a fost Madame de Pompadour, metresa oficială a regelui francez Ludovic al XV-lea. În spațiul românesc existau, pe de o parte curtea ca reședință a statului (Târgoviște, București – Țara Românească, Suceava, Iași – Moldova), dar și curțile domnești risipite în principalele orașe, folosite de către domni în cadrul principiului domniilor itinerante, al călătoriei în permanență în țară pentru a cunoaște mai bine realitățile și a gospodări mai bine țara. O asemenea curte domnească a existat și la Botoșani, existentă încă în secolul al XVIII-lea în vecinătatea Popăuților.
Curtea domnească din Lăpușna – Rep. Moldova. Reconstituire
Din „oastea cea mică”, sau armata permanentă, în caz de pace, făceau parte și curtenii, atât cei de la curțile domnești, cât și de la cele boierești
Tristan și Isolda, printre cele mai cunoscute personaje ale romanelor cavalerști, dar și exponenți de seamă ai curtoaziei li ai iubirii
Madame de Pompadour, amanta oficială a regelui Ludovic al XV-lea. Pastel din 1755, contemporan cu personajul
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
