O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

O mamă din Botoşani străbate toată lumea pentru a îndeplini visul fiicei sale, care a sfârşit în mod tragic. Aşa se poate rezuma în câteva cuvinte povestea de viaţă a Liviei Pojoga Aslam. Destinul femeii, născută în comuna botoşăneană Roma, pare demn de filmele de la Hollywood, însă în ciuda dramelor care i-au marcat viaţa Livia vrea să-şi ajute semenii, motiv pentru care a venit la Botoşani însoţită de o echipă de 11 oameni din SUA, pentru a împărţi ajutoare oamenilor nevoiaşi din judeţ.

Deşi este plecată din ţară de mai bine de aproape 30 de ani, Livia se simte încă legată de aceste meleaguri, unde se simte ca acasă. „Eu am lucrat aici, m-am căsătorit aici, iar primul copil, un băiat pe nume Beniamin, s-a născut aici, la începutul anilor ’80”, spune femeia. Sătulă de asupririle comuniştilor, a luat, împreună cu soţul, decizia de a pleca din Botoşani, în speranţa că îi va putea oferi fiului o viaţă mai bună. S-au stabilit la Anina, în Caraş-Severin, unde au locuit nouă ani, şi unde au avut încă două fete, pe Gabriela şi Ramona. Nici aici însă lucrurile nu au stat prea bine, astfel că pe 22 septembrie 1988 soţul său a fugit din ţară, trecând graniţa în Iugoslavia, decizie care urma să le marcheze destinul pentru totdeauna.

 

„Am fugit printre gloanţe împreună cu băiatul”

 

La mai puţin de un an, pe 6 martie 1989, Livia a fugit şi ea în Iugoslavia, împreună cu fiul său. „Am plecat fără să ştim exact unde, în Canada, Australia sau America, doar să fim liberi”, spune Livia, retrăind clipele care i-au marcat viaţa. „Fetele le-am lăsat cu mama mea la Botoşani. Pentru a putea trece graniţa, am plătit pe proprietarul unei case din apropierea frontierei şi timp de câteva zile urmăream mişcările poliţiei din podul imobilului. Am încercat să trecem pe jos, am fugit printre gloanţe împreună cu băiatul, trăgeau spre noi atât românii, cât şi iugoslavii. În cele din urmă m-am predat, chiar după ce reuşisem să trecem graniţa”, spune femeia, cu o lacrimă licărind în colţul ochilor.

Autorităţile vecine au dus-o pe Livia şi pe băiatul ei într-o tabără pentru refugiaţi, acolo reîntâlnindu-şi soţul, care a fost şi el prins de grăniceri. „Am fost duşi şi la Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), unde ne-au întrebat de ce am fugit din ţară. Le-am spus că din cauza persecuţiei religioase. Pe această bază ne-au dus în acea tabără”, a mai spus femeia.

Odată familia reîntregită, Livia a rămas din nou însărcinată, în Iugoslavia. „Am stat în acel loc în perioada martie-iulie 1989. Am aşteptat să ne sponsorizeze cineva să putem să ne îndeplinim visul. Cu ajutorul bisericii penticostale de acolo am plecat până la urmă cu avionul spre SUA, eu care eram însărcinată, soţul meu şi cu băiatul nostru Beniamin”, îşi aminteşte femeia.

Odată ajunşi în SUA, cei doi soţi au depus toate documentele necesare pentru unificarea familiei, în cele din urmă cumnatul femeii aducându-le şi pe cele două fete pe tărâm american. Când coşmarul comunist era pe sfârşite, soarta Liviei a fost însă umbrită din nou, iar în timp ce povesteşte, chipul femeii devine trist şi îngândurat. „M-am despărţit de soţul meu, nu îmi face bine să povestesc asta. Eu mi-am luat copiii şi ne-am mutat”, mai spune Livia.

 

Fiică ucisă într-un atac armat

 

Întrebată ce a adus-o pe tărâm românesc, vocea Liviei devine tristă, ochii i se înlăcrimează, iar emoţia o copleşeşte, asta deoarece întoarcerea sa are legătură cu pierderea Gabrielei. „ Pe 21 iulie 2002, fata mea cea mare avea 17 ani şi jumătate, iar prietenul ei, care la acea vreme avea 21 de ani, a împuşcat-o. El şi-a omorât atunci mama, sora, pe Gabriela, iar apoi s-a sinucis. Toţi patru au murit”, spune femeia cu un glas stins.

Ceea ce o macină şi mai mult este faptul că nu a aflat niciodată de ce a recurs prietenul fetei la acest gest, singurele explicaţii bazându-se doar pe presupuneri. „S-a făcut autopsia tânărului, rapoarte toxicologice şi din toate acestea a reieşit că el nu era nici băut nici, drogat. Niciodată băiatul nu a avut nici un fel de probleme. Toţi au presupus că tânărul a recurs la acest gest din cauza faptului că nu putea suporta ideea că fata urma să meargă la colegiu, iar el să rămână acasă”, continuă Livia.

Întrebată ce-i spune instinctul de mamă, aceasta susţine că a făcut toate eforturile să afle adevărul. „Ca mamă m-am luptat ani de zile să aflu de ce şi cum, ce s-a întâmplat, de ce a făcut toate astea. A fost poliţia şi a căutat în computerul fetei mele dovezi, acasă la părinţii lui, toată casa mea a răscolit-o, nu au găsit nici un motiv, pur şi simplu nu se ştie de ce a acţionat în acest fel”, spune îndurerată Livia.

 

Eforturi pentru ajutorarea semenilor

 

Când vorbeşte despre bunătatea fiicei ei, chipul femeii se luminează. „Dorinţa ei a fost ca tot timpul să ajute copiii orfani, lumea săracă, pe cei abandonaţi, flămânzii, fiindcă noi ne-am simţit abandonaţi şi ai nimănui când am ajuns în SUA. Şi m-am rugat mult timp ca Dumnezeu să-mi deschidă o potecă să pot să-i îndeplinesc visul fetei mele”, a mai spus femeia.

Venirea în România a fost planificată de patru ani, femeia luând legătura cu cineva din judeţ care a căutat toate cazurile celor aflaţi în dificultate, pentru a-i ajuta. Astfel Livia a revenit pe plaiurile natale împreună cu o echipă formată din 11 oameni tocmai din Florida (SUA), pentru a împărţi ajutoare oamenilor nevoiaşi din judeţ. „Am fost în câteva localităţi zilele acestea, am descărcat remorci cu lemne pentru oameni, am împărţit pachete cu mâncare, detergenţi, ulei, zahăr, copiilor le-am dus ghiozdane, suntem foarte fericiţi cu toţii că putem ajuta. De asemenea, vom avea grijă şi de oamenii străzi, vrem să ajutăm cât mai multe lume”, a spus aceasta.

 

„Botoşaniul ne-a primit foarte frumos”

 

Un alt motiv pentru care femeia a venit la Botoşani este dorul de casă. „Am venit la poporul meu, acasă, îmi era foarte dor, aici am crescut, am copilărit, este Botoşaniul meu. Ca o coincidenţă, eu am ajuns în oraş pe 21 iulie exact când s-au împlinit 16 ani de când fata mea a fost omorâtă”, spune femeia.

În primă fază, aceasta a fost un pic reticentă de cum vor fi primiţi colegii ei, mai ales că unii sunt de culoare. „Mi-a fost un pic frică, dar sunt foarte mulţumită că Botoşaniul ne-a primit foarte frumos, lumea e drăguţă. Oamenii vor să îi atingă pe colegi, să le mângâie părul, toţi copiii voiau să se joace cu ei, nu am simţit deloc repulsie”, a mai spus femeia.

Aceasta şi-ar dori să revină la Botoşani. „La câtă sărăcie şi nevoie am găsit aici, sper ca toţi să venim din nou la Botoşani şi să ajutăm în continuare”, a încheiat botoşăneanca.

Aventura tuturor se va încheia cu o vizită în weekend la Castelul Peleş şi la Dracula, iar luni aceştia se vor întoarce în SUA.

 

– Alexandru DOROFTEI

26 VOTURI - MEDIE: 3,54
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...