seven + seventeen =

A password will be e-mailed to you.

Bucureştiul anilor 1830, aflat în plin proces de europenizare a fost caracterizat pe poveşti de dragoste ale tinerilor revoluţionari, dar şi de lupte politice.

 

André Maurois, scriitor, eseist și istoric francez caracterizează anul 1830 ca pe anul hotărâtor al romantismului, anul în care revoluţia în domeniul literelor a răspuns revoluţiei de pe stradă. În biografia „Cei trei Dumas” acesta se referă la această perioadă ca la o „epocă agitată când luptele izbucneau la tot pasul: în sălile de teatru, pe baricade şi chiar între îndrăgostiţi”.

În acest timp, nici Bucureştiul revoluţionar, în plin proces de europenizare, nu a fost mai prejos. Perioada 1830 – 1848 este epoca în care consulul britanic la Bucureşti, R. G. Colquhoun, se îndrăgosteşte de Eliza, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, Nicolae Bălcescu o cucereşte pe Luxiţa Florescu; C. A. Rosetti se îndrăgosteşte de Maria Grant; colonelul Ion Câmpineanu îşi leagă destinul de cel al Catincăi Dudescu; generalul Gheorghe Magheru se căsătoreşte a doua oară cu Maria Caramalău. La fel ca şi Parisul revoluţionar, Bucureştiul romantic al epocii paşoptiste îşi are poveştile lui.

 

Născut sub o stea nefastă

 

În Bucureştii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea era destul de uşor de legat o idilă. Casele marii boierimi pământene atrăgeau în special publicul tânăr al capitalei. Anii treizeci ai secolului sunt anii domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, ai instituirii protectoratului rus asupra Principatelor şi ai instituirii Miliţiei Naţionale.

Mulţi dintre tinerii boieri se grăbeau să poarte noile uniforme europene, pentru a le etala la recepţiile organizate de marile familii bucureştene. Printre aceştia se numărau şi Ion Câmpineanu, care fugind în Austria la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi-a abandonat soţia, Luxandra, împreună cu primul lor fiu, Constantin Câmpineanu. Mavrogheni i-a condamnat la exil în Turcia, unde femeia a fost întemniţată în închisoarea Şapte Turnuri şi în alte închisori otomane. În aceste condiţii de detenţie, i-a dat naştere micului Ion Câmpineanu, crescut ulterior de fratele său mai mare.

Născut sub steaua suferinţei martirice, Ion Câmpineanu va purta toată viaţa blestemul sau poate vocaţia… sacrificiului. Ajuns maior, apoi „colonel şi cavaler al mai multor ordine împărăteşti”, casele sale de pe Podul Mogoşoaiei au avut reputaţia unora dintre cele mai căutate spaţii de recreere ale vechiului Bucureşti, unde Ion Câmpineanu organiza recepţii şi serate în cadrul cărora se întâlnea cu scriitori ca Grigore Alexandrescu şi alţi artişti, aşa cum informează Ion Ghica.

Tot aici a cunoscut-o şi pe soţia sa, Ecaterina Dudescu-Caribol, fata „celei mai mari case din Bucureşti” cu care s-a căsătorit în 1837 şi cu care a avut doi copii.

Au împărţit iubirea şi temniţa

 

Ca fondator al Societăţii Filarmonice, alături de Ion Heliade-Rădulescu şi actorul Constantin Aristia, Ion Câmpineanu a organizat primele mari spectacole de teatru bucureştene.

Intrat în posesia Grădinii lui Scufa, Ion Câmpineanu împreună cu soţia sa îl vor găzdui aici pe însuşi domnitorul Alexandru Ghica, al cărui opozant era proprietarul.

Ion Câmpineanu nu s-a mulţumit cu discursurile violente din Adunarea Obştească împotriva regimului regulamentar patronat de Rusia Ţaristă. A efectuat chiar o călătorie în Occident, străbătând Parisul şi Londra, pentru a sensibiliza cercurile politice europene în legătură cu aspiraţiile românilor de emancipare politică de sub dubla tutelă ruso-otomană.

Urmărit de agenţii poliţiei vieneze a ministrului Sedlnitzky, informatorul cancelarului austriac Me tternich, Ion Câmpineanu este arestat în 1840, la întoarcerea în ţară, la Lugoj şi, după o scurtă detenţie la Caransebeş, predat autorităţilor române. Domnitorul Alexandru Ghica dispune închiderea lui la mănăstirea Mărgineni, apoi la Plumbuita, în nord-estul Bucureştilor, de unde va fi eliberat un an mai târziu, cu sănătatea şi moralul zdruncinate. Supravieţuirea i-o datorează în mare parte soţiei sale Ecaterina, care l-a urmat pe tot parcursul detenţiei, dând naştere în închisoare unuia dintre cei doi băieţi, precum odinioară soţia altui Câmpineanu, mama lui Ion. Notează Ion Ghica în ale sale „Scrisori către Vasile Alecsandri”.

 „Umbra unui uriaş” în Cişmigiu

 

După eliberare, pesimismul a pus stăpânire pe sufletul Câmpineanului. Retras împreună cu Ecaterina în casele lui din Bucureşti, a hotărât să stea departe de viaţa publică, fără a pierde legătura cu prietenii săi de luptă, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica, pe care i-a găzduit în casa lui. Pe generalul Gheorghe Magheru a încercat chiar să-l facă din nou fericit (după moartea primei soţii a acestuia) mijlocindu-i a doua căsătorie. A refuzat orice implicare politică, dar Revoluţia de la 1848 avea să-l aducă din nou în actualitate, rezervându-i însă un rol secundar.

Abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi fuga lui la Braşov l-a propulsat alături de guvernul provizoriu în componenţa căruia intrau vechii lui prieteni Bălcescu, Rosetti, Heliade, maiorul Christian Tell, generalul Magheru şi alţii. Dar nici conducătorii grupării reacţionare, coloneii Odobescu şi Solomon, n-au uitat ce însemna reputaţia de patriot a Câmpineanului, încercând să-i folosească numele în lovitura de stat soldată cu arestarea guvernului provizoriu, dar eşuată graţie revoltei cetăţenilor Bucureştiului. Socotindu-l complice al celor doi colonei trădători, bucureştenii l-au dezavuat pe vechiul lor idol, prizonierul de la Mărgineni şi Plumbuita, pe care în urmă cu câţiva ani se arătau gata să-l elibereze din închisoare printr-un marş.

Prins între două forţe, ameninţat cu pierderea uriaşului prestigiu acumulat, chinuit de teama de a fi înţeles greşit de prieteni şi de neliniştea provocată soţiei care sacrificase câţiva ani buni din viaţă pentru el, Câmpineanu a fost martorul la sfârşitul anului 1848 a trei tragedii: înfrângerea Revoluţiei prin dubla invazie militară ruso-otomană, urmată de plecarea în exil a prietenilor săi şi moartea prematură a credincioasei soţii Ecaterina, răpusă de o epidemie de holeră.

Sub domnia lui Barbu Ştirbei, solicitat să preia anumite funcţIi, şi le-a onorat fără prea mare entuziasm şi, până la moartea lui în anul 1863, viaţa i s-a scurs într-o lungă, tăcută şi chinuitoare agonie morală. Purtând în suflet amintirea celei pe care o iubise o viaţă întreagă şi care se sacrificase pentru el, se spune că petrecea ceasuri întregi pe un scaun în parcul Cişmigiu unde, conform amintirilor Ameliei Lărgeanu, lumea se oprea şi îl saluta cu veneraţie şi respect.

Din carismaticul şi elegantul ofiţer de odinioară cu ochi mari, mustaţă proeminentă şi favoriţi după moda timpului nu mai rămăsese decât o umbră… dar „umbra unui uriaş” pentru a cita titlul unui film american (cu Kirk Douglas) despre generalul Marcus.

 

Gheorghe Magheru şi Maria Caramalău

 

Nu toate soţiile eroilor paşoptişti şi prepaşoptişti au dovedit energia, devotamentul şi spiritul de sacrificiu al soţiei lui Câmpineanu. A doua căsătorie a generalului Gheorghe Magheru, „generalul revoluţiei”, om trecut atunci de 40 de ani, a fost opera prietenului său, Ion Câmpineanu. Şi această afacere matrimonială, începută ca o mare iubire promiţătoare de speranţe şi împliniri în plan afectiv, s-a înscris între eşecurile personale ale lui Ion Câmpineanu, eşuând în parte şi din cauza evenimentelor politice care l-au ţinut permanent pe Magheru departe de a doua aleasă a inimii lui.

După moartea rapidă a primei soţii, Ancuţa Pleşoianu, Gheorghe Magheru şi-a concentrat toată atenţia creşterii şi educării fiicei şi fiului lor, Alexandrina şi Ghiţă. Asta până când o cunoaşte pe tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria Caramalău, fiica clucerului Iordache Cârcotă şi sora pitarului Alecu Caramalău din Bucureşti.

Potrivit istoricilor generalul Magheru ar fi cunoscut-o în timpul peregrinărilor lui prin Bucureşti, prin intermediul lui Şerban Caramalău, subcârmuitor al plăşii Gilortului din judeţul Dolj. Dar cel care l-a determinat să-şi ostoiască văduvia a fost Ion Câmpineanu, iar căsătoria celor doi a avut loc la Bucureşti, la 2 septembrie 1846 şi a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai rămăseseră până la izbucnirea revoluţiei, proaspătul cuplu fiind răsplătit cu un băiat pe nume Romulus.

Anii care au urmat înregistrează însă, o răcire a relaţiilor. Magheru absorbit cu totul de pregătirile revoluţiei în Oltenia, absent frecvent din Bucureşti, prins apoi, după victoria revoluţiei, în capitală, de organizarea guvernului provizoriu care funcţiona în palatul familiei Golescu de pe Podul Mogoşoaiei, a sfârşit prin a o pierde definitiv pe Maria, care nu i-a împărtăşit idealurile. Acest eşec sentimental însă, nu l-a copleşit. El şi-a găsit consolarea în focul luptei.

 

Apreciază calitatea articolului

3 VOTURI - MEDIE: 4,33
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...