Încet dar sigur, ne reîntoarcem la vremurile când, dacă ţineai la libertatea şi sănătatea ta, îţi ţineai gura. „Noi muncim, nu gândim” era un slogan reprezentativ nu doar pentru dispreţul resimţit faţă de intelectuali, dar şi un soi de sfat pentru o viaţă sănătoasă şi aparent liberă. Munciţi, nu gândiţi! Partidul are grijă de partea cu gânditul, voi vedeţi-vă de treabă în cel mai pur stil stahanovist. În 1989 am avut unele speranţe legate de ceea ce înseamnă libertate. Eram atât de îndoctrinaţi, atât de obişnuiţi să nu gândim de capul nostru ci să-i lăsăm pe alţii să o facă pentru noi încât am respins cu vehemenţă ceea ce s-a câştigat prin sânge. Metodele folosite de Iliescu pentru a se menţine la putere nu ne-au oripilat, ci au fost acceptate ca fireşti. Protestatarii acelor zile au fost prezentaţi drept derbedei şi noi am spus că aşa este, de ce să fi gândit? Minerii puşi pe zdrobit oase au fost aplaudaţi, unii s-au repezit să le sărute mâinile. Impresionant gestul lor de a planta panseluţe pe pământul încă mustind de sângele celor bătuţi pentru că aveau curajul să gândească de capul lor. Iliescu le mulţumea în numele ţării pentru că au scăpat poporul român de elementele declasate ce se îndoiau de capcacitatea lui de a conduce România spre noi culmi ale progresului. Ne-am lăsat duşi de nas de declaraţiile unui manipulator ordinar. Nici măcar limbajul de lemn folosit nu ne-a oripilat. Nu gândeam, munceam. Acceptam orice ni se băga în ochi pe sticla televizorului. Cu timpul am început să gândim. Încet, timid, dar şi riscant. Gânditorii erau mereu în vizorul celor care mulţumeau lui Iliescu că i-a scăpat de Ceauşescu. Asta nu-i împiedica pe observatori să raporteze, ca pe vremuri la Securitate, orice abatere de la drumul bătătorit. Dacă îi stătea în putere, observatorul te aresta şi îţi fabrica un dosar. Să ne amintim cam cum procedau procurorii în timpul mineriadelor cu cei arestaţi – pe ce temei legal? – de către mineri. Dacă aveai blugi, ochelari sau barbă riscai să fii ciomăgit şi apoi anchetat. Şi am acceptat asta ca ceva natural, la fel cum am acceptat şi morţii mineriadelor şi propaganda ieftină. Încă era periculos de gândit, încă nu ştiam cum se face. Dar timpul s-a scurs şi numărul celor care au început să gândească a devenit periculos de mare. Oamenii nu mai acceptă tot ce se vehiculează pe la televiziunile aservite partidelor şi analizează prin filtrul gândirii proprii ceea ce li se bagă în ochi. Şi văd că nu e în regulă, văd un cu totul alt adevăr decât cel pe care-l prezintă puternicii zilei. Şi protestează, încearcă să deschidă mintea şi altora. Uneori reuşesc, s-a întâmplat anul trecut. E drept că guvernanţii s-au reorganizat şi au transformat victoria străzii într-o înfrângere, dar măcar ei au învăţat ceva din acea lecţie legată de protestele faţă de Ordonanţa 13. Au căutat vechile manuale de luptă ale comuniştilor şi l-au deschis la acea pagină despre care se vorbeşte despre pericolul pe care-l reprezintă gânditorii. Şi cum trebuie reduşi la tăcere. La Timişoara procurorii şi poliţiştii de la investigaţii criminale au deschis două dosare penale pentru infracţiuni de instigare publică. Asta după ce pe reţelele de socializare au apărut mai multe mesaje privitoare la protestele din oraşul de pe Bega. Oficial, autorităţile nu descurajează protestele, dar fac apel la calm şi civilizaţie. E drept că adesea protestele au degenerat, dar asta s-a întâmplat mai ales din cauza agitatorilor, a acelor elemente infiltrate între manifestanţi cu scopul de a compromite acţiunile protestatarilor – trebuie luată în calcul şi această variantă; am tot trăit în manipulare. De ce nu se concentrează autorităţile pe identificarea provocatorilor şi anchetează participanţi de rând sau lideri ale protestelor? Libera exprimare e un drept prevăzut în Constituţia României. Cu unele interdicţii, firesc, dar cei care au protestat şi-au strigat nemulţumirile faţă de guvernanţi şi corupţia din politică. N-a fost vorba de defăimarea ţării şi a naţiunii (exceptând faptul că, poate, guvernanţi vor să fie identificaţi cu acestea), îndemn la război, ură rasială şi alte astfel de acţiuni interzise prin lege. Asta nu i-a împiedicat pe poliţiştii şi procurorii de la Timişoara să se autosesizeze şi să deschidă dosare. Cică mesajele de pe reţelele sociale nu sunt foarte în regulă. Abia acum s-au trezit? De ani de zile internetul este plin de mesaje ce mustesc de ură, mesaje de ameninţare şi ştiri false. De ce abia acum se iau măsuri? De vină să fie lentoarea autorităţilor care, deşi nu au reuşit să ofere explicaţii pertinente pentru morţii din timpul Revoluţiei şi mineriadelor, s-au sesizat în cele din urmă despre un fenomen destul de vechi? N-am auzit să se deschidă dosare pentru că cineva a fost ameninţat sau jignit. Nu din oficiu. Abia acum autorităţile acţionează. Şi o fac în cel mai pur stil comunist. Intimidare, propagandă, dezinformare. Reacţia autorităţilor ar trebui să ne îngrijoreze. Şi-au dat seama că gândim. Şi vor să ia măsuri până nu e prea târziu. Poate nu întâmplător zilele trecute Donald Trump cerea pedepse mai aspre pentru calomnie, el însuşi considerându-se lezat de cartea lui Michael Wolf „Foc şi Furie: în interiorul Casei Albe conduse de Trump”. Asta în condiţiile în care farsorul de la Casa Albă nu s-a mai judecat pentru calomnie de mai bine de treizeci de ani. Ne aliniem şi noi, aşa, preventiv?