Vânduţi sau minţiţi? – Virgil COSMA jurnalist

A devenit deja loc comun constatarea sărăciei intelectuale şi profesionale precum şi a obedienţei desăvârşite pe care le vădesc mai toţi membrii celor trei cabinete Dragnea. Dacă la început era o bănuială, eşuată iresponsabil în mii de glume – în loc să fi resuscitat vigilenţa opiniei publice, faptul că echipele instalate succesiv în Palatul Victoria sunt doar guverne marionetă este acum o certitudine. Şi atunci, întrebarea firească, născută din înşiruirea evenimentelor politice din ultimele 12 luni, este „cine sunt păpuşarii”? Primul impuls este de a-i arăta cu degetul pe Tăriceanu şi Dragnea, cei doi corifei ai alianţei PSD-ALDE, care nu scapă vreun prilej de a-şi asuma apăsat toate deciziile guvernamentale şi parlamentare. Dacă în cazul primului poate fi invocată experienţa celor patru ani în care a condus guvernul în conflict deschis cu un preşedinte mult mai bătăios decât Johannis, în cazul celui de-al doilea – un inginer ratat, cu un nivel intelectual apropiat de cel al unei bulibaşe mărunte – îndoielile cu privire la capacitatea sa de a face jocuri atât de complicate sunt mai mult decât justificate. Este cunoscut faptul că Dragnea a pornit la drum consiliat îndeaproape de o echipă de experţi girată de Viaceslav Kantor, preşedintele Congresului Evreiesc European, cel care l-a şi decorat pe preşedintele PSD cu „Busola Ierusalimului” – cea mai înaltă distincţie pe care o avea la îndemână. Etnia consilierilor nu are nici cea mai mică importanţă pentru noi în această situaţie, ci faptul că personajul invocat este un oligarh rus, extrem de apropiat de preşedintele rus Putin. Coroborată cu strânsa colaborare a lui Tăriceanu cu anumite cercuri de la Budapesta – la rândul ei o capitală mai apropiată de Kremlin decât de Bruxelles, constatarea de mai sus poate să arunce întregul comportament al celor doi într-o cu totul altă lumină. Până în 1989, trăitorii în spaţiul est-european erau convinşi că regimurile comuniste, dirijate de la Moscova, pot doar relaxa o parte din noianul de interdicţii, dar că nu vor pica în veci. După 1990 s-a instaurat în zonă convingerea opusă: că democraţiile liberale nu au cum să mai fie vreodată întoarse pe dos. Şi ce ne arată evenimentele din ultimii doi ani? Că şi popoare întregi se pot înşela în aşteptările lor şi că, ba da, orice regim este reversibil. Că orice regim poate evolua într-o direcţie autocrată, cleptocrată sau orice altă formă, necunoscută încă omenirii. Campioanele dizidenţei anti-comuniste, Cehia (Primăvara de la Praga), Polonia (Solidaritatea) şi Ungaria (regimul Kadar) sunt astăzi campioanele iliberalismului european. În siajul lor, dar din cu totul alte motive, România se târăşte abulic, fără vreo altă ideologie decât eludarea legii, înspre consolidarea veşnicului statut de cea mai săracă şi nedemocratică regiune a continentului. Dacă acestor evoluţii o adăugăm pe cea a Turciei, crahul economic grecesc, şovăielile balticilor şi eternul şah în care stă Moldova, avem tabloul aproape complet al influenţei Kremlinului în jurul graniţelor sale. Peste toate, devine tot mai clar că, sub preşedinţia narcisistului Donald Trump, America îşi pierde treptat influenţa globală, consimţind indirect ca cele mai iliberale mari puteri – China şi Rusia – să controleze o mare parte a lumii. După victoria neconvingătoare a Angelei Merkel – vlăguită pe final de carieră şi nevoită acum să facă mari concesii stângii germane – centrul de greutate al conducerii bicefale a UE glisează vizibil spre Paris. Macron pare să fi luat iniţiativa şi, după turneele sale africane şi asiatice, este deja o certitudine că vor fi deschise noi canale pentru un comerţ avantajos cu Rusia şi China, pe fondul distanţării vizibile de SUA. Dar, la fel de vizibil este şi că Zona Euro se va autosecuriza faţă de întregul flanc estic. Un grup de economişti germani şi francezi lucrează deja la ceea ce va fi, cel mai probabil, noua filozofie fiscală şi economică a viitoarei UE. Surse apropiate grupului de negociatori vorbesc despre abandonarea dogmei deficitului de 3% din PIB, o concesie făcută Franţei, în schimbul unor reguli mai flexibile, potrivit cărora statele ar trebui să aibă grijă ca sporirea cheltuielilor publice să fie corelată cu ritmul creşterii economice. Se mai vorbeşte despre crearea unui Fond Monetar European precum şi de o Uniune a Apărării (PESCO), necesară în principiu dar benefică în primul rând industriilor de apărare din Franţa şi Germania. Dezamăgirile politice din relaţia nucleului dur al UE cu Estul Europei au adâncit falia dintre statele fondatoare şi cele nou venite. Corupţia şi reacţiile naţionaliste, consistent alimentate de la Moscova, combinate cu asaltul politic asupra independenţei justiţiei în toată regiunea de Est au dovedit în anii post aderare că nu decalajul economic este marea problemă, acela fiind până la urmă recuperabil, ci diferenţele majore în mentalul colectiv al celor două jumătăţi de Europă. Astfel încât, dacă privim atent în jurul nostru, vedem că nu am fost iarăşi „vânduţi” la cine ştie ce târg de ţări ci că lipsa de implicare, nepăsarea şi suficienţa ne-au dus pe mâinile unor infractori care nu au nimic în comun nici cu liberalismul, nici cu iliberalismul şi nici cu parcursul european. Cu alte cuvinte, că ne-am făcut-o singuri. Cu toate astea, eu cred că încă mai avem resurse să prindem din urmă grupul statelor democratice.