thirteen − five =

A password will be e-mailed to you.

Lucia OLARU NENATI
scriitor

Și iată că s-a petrecut mult anunțata vizită a Papei Francisc în România, eveniment pentru care s-au făcut îndelungate și minuțioase pregătiri, dată fiind importanța personajului, dar și scontata mediatizare internațională de amploare. Programul – atent proiectat – a început cum era firesc, în București, respectând și dorința oaspetelui de-a vedea marea și noua (deși încă nu chiar de tot terminată) catedrală națională. Impresia a fost impunătoare prin toate aspectele, prin gustul desăvârșit al icoanelor și tuturor elementelor de decor, prin existența numeroaselor scaune perfect aliniate, prin darurile prețioase realizate aici s.a., dar, mai ales, prin amploarea proporțiilor și dimensiunilor edificiului, ceea ce reușește să-l situeze în rândul marilor domuri europene. Ca atare, așezarea înaltului oaspete pe podiumul de onoare, în paralel cu patriarhul ortodox, nu distona prin nimic, ci părea ceva firesc și dezirabil, după cum și derularea programului vizitei nu avea nimic forțat sau obedient. Începe deci să se înțeleagă în sfârșit și de către cei mai reticenți (căci nu vreau să folosesc un atribut neelegant într-un text cu subiect religios!) ce înseamnă existența acestei catedrale în ansamblul urbanistic al capitalei și nu numai. Și programul de la Șumuleu Ciuc a fost conform așteptărilor, mai puțin profeției că se va petrece ceva periculos din cauza vecinilor ce vor sosi cu gânduri rele. Dacă vor fi avut unii oarece planuri diabolice, acestea vor fi fost, desigur, spulberate de harul înaltului personaj. Dar nu neapărat din considerente de patriotism local, cred și eu, ca și atâția alții, că vizita la Iași a fost cu totul deosebită, privită din ambele părți participante, dacă ținem cont și de afirmația Papei că aici s-a simțit „acasă”. Asta începând de la domesticirea vremii, inițial încruntate, de parcă „stăpânii furtunilor” despre care tocmai povestisem anterior, s-ar fi sfiit de înaltul oaspete și au ordonat slobozirea luminii soarelui. Totul a fost de o ținută impecabilă, în primul rând din punct de vedere organizatoric, dovedind îndelungate și minuțioase preparative. Dar impresionantă a fost, în primul rând, relaționarea psihologică a Papei cu oamenii din jurul său, cărora le transmitea o căldură sufletească simplă și parcă eficientă, de parcă urma ca numeroșii suferinzi, vârstnici și copii autiști să audă și să dea curs imperativului „ia-ți patul tău și umblă”. Octogenarul, aparent fragil, a rezistat îndelungilor solicitări, urcând scările vitejește și dovedind prin toată atitudinea sa o autentică empatie și dorință de-a transmite mângâierea binelui, tuturor celor prezenți, prin gesturi, priviri și zâmbet, prin consistentul discurs, uneori informal. Astfel, el a răspuns spontan unora dintre vorbitori, povestind, de pildă, întâlnirea cu acea bunică ce-și purta micul nepoțel, decodând în chip transparent filozofic semnificația atitudinii acesteia. Desigur că pentru noi, cei de aici, a fost de-a dreptul impresionantă invocarea unor versuri eminesciene, dovedind, o dată în plus, cota de universalitate a acestui poet ce încă nu și-a atins marginile grandorii sale – datorită, mai ales, limbii nu îndeajuns de cunoscute, dar aflat mereu în proces de augmentare a acestei cote. Un partener energic al acestui dialog a fost publicul, unul extrem de reactiv, de inteligent, prin aplauze, replici și ecouri perfect adecvate, așa încât întregul „spectacol” a fost unul în care „partenerii” se stimulau reciproc cu multă simpatie.
Și, în fond, care a fost morala predicii înaltului prelat? Mereu și mereu, un îndemn la comunicare și comuniune sufletească și înalt omenească, între generații, între semeni, între oameni aflați în suferință și cei sănătoși, un apel intens la păstrarea și prețuirea rădăcinilor, la prețuirea familiei, a esențelor profunde și nu a valorilor superficiale și hrănitoare de vanități. Iar citarea pildei părintelui Cleopa a constituit concluzia decisivă și cuceritor de plastică a pledoariei sale și anume că atunci va veni sfârșitul omenirii când nu vor mai fi cărări între vecin și vecin. La fel și în celelalte locuri vizitate, Șumuleu Ciuc, Blaj, Sibiu, prezența sa a adunat belșug de lume, adunarea din Câmpia Libertății de la Blaj trezind ecouri istorice înalte. Iar pentru noi, moldovenii, a răsunat și aici un alt ecou eminescian, amintirea entuziasmului tânărului Poet ajuns la Blaj: „Te salut Romă mică”, mulțumind Domnului că a ajuns să-l vadă. Peste tot publicul aplauda, înțelegea și aproba cu căldură, cu entuziasm și convingere, îndemnurile la comuniune, la armonie, toleranță, înțelegere și respect reciproc și părea că niciodată, dar niciodată, nu s-a auzit pe meleagurile din această țară – „grădină a Maicii Domnului”, cum a numit-o și Papa Francisc, urlete pitecantropice, sloganuri stupide, injurii indecente, de nereprodus, rostite cu dușmănie asasină, cu ochi injectați și roșii de ură fratricidă.
Dar poate că vizita suveranului pontif pe aceste meleaguri în care a pledat intens pentru abolirea „civilizației urii” în favoarea celei a comuniunii, va fi, în sfârșit, leacul benefic al vrajbei și discordiei endemice care sfâșie cumplit, de la o vreme, acest minunat și blând popor.

Apreciază calitatea articolului

21 VOTURI - MEDIE: 4,29
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...