„Vai de ţara care nu are de unde alege” a spus, prin 1996, Corneliu Vadim Tudor. Asta în condiţiile în care pentru un mandat de patru ani la Cotroceni s-au luptat şaisprezece candidaţi dintre care unul era chiar Tribunul. Atunci, în 1996, numărul alegătorilor a fost cu vreo două milioane mai mic decât cel vehiculat la alegerile de anul acesta, ceea ce ridică unele semne de întrebare privind corectitudinea datelor privitoare la câţi mai suntem în ţara asta. Pe fondul scăderii semnificative a numărului de locuitori, se pare că a crescut numărul de alegători. Populaţia României se dovedeşte a fi extrem de flexibilă, în funcţie de interesele politicienilor. Când e vorba de spitale şi investiţii în infrastructură suntem mai puţini. Când e vorba să ne alegem reprezentanţii în Parlament, devenim peste noapte mai mulţi. Interese şi interese.
Însă nu aceasta e cea mai importantă problemă a momentului. Alegerile de duminică ne-au pus iarăşi în situaţia deja consacrată pe aceste meleaguri, şi anume alegerea răului mai mic. Asta facem de vreo treizeci de ani încoace, nu alegem pentru că avem de unde alege, ci îl alegem pe unul ca să nu iasă altul. Că dacă iese respectivul…
Singurul moment în care am avut oarece speranţe a fost chiar anul 1996, când victoria lui Emil Constantinescu, candidatul Convenţiei Democrate Române, ne-a făcut să credem că, în sfârşit, am scăpat de comunismul cu faţă umană atât de drag lui Iliescu. Din păcate, lui Constantinescu nu i-a luat prea mult să demonstreze că n-a fost decât răul cel mic şi nu salvatorul României. După un mandat anost, marcat de corupţie şi dezmăţ pe banii publici, Constantinescu a reuşit să dezamăgească şi la final, când a anunţat că nici măcar nu mai candidează.
Drept urmare, am fost iar puşi în situaţia de a alege răul cel mic. Care, culmea, în 2000 a purtat numele de Ion Iliescu. Asta pentru că în finală s-a calificat şi Vadim. Şi Vadim reuşise să-şi creeze o imagine de Bau-Bau, astfel că a devenit foarte repede răul cel mare pe care românii l-au eliminat cu ştampila de vot.
În 2004, Băsescu a fost preferat în locul răului cel mare, Adrian Năstase. Ce-i drept, de Băsescu se legau oarece speranţe pe care preşedintele jucător a reuşit să le distrugă în scurt timp, iar cel de-al doilea mandat l-a primit pentru că a fost considerat drept răul cel mic. Prezent duminică seară pe la o televiziune, imediat după închiderea urnelor, Băsescu şi-a permis să fie ironic la adresa candidatului PSD. Cum să scoţi doar 18% din voturi (e vorba de estimarea televiziunii care s-a îndurat să-l cheme pe preşedintele jucător) când te lauzi cu o creştere aşa de mare a economiei şi bunăstării, în condiţiile în care el, care a tăiat salariile şi pensiile românilor, a obţinut vreo 40% din voturile românilor în 2009? Cu alte cuvinte, ce popular a fost Băsescu.
Însă omul le cam încurcă, aşa cum îi este obiceiul. Tăierile de salarii s-au produs după ce a obţinut ce-l de-al doilea mandat şi în primult tur al prezidenţialelor din 2009 a scos doar puţin peste 32%. Cât despre turul doi, a câştigat pentru că românii au ales aşa cum s-au obişnuit. Răul cel mic, pentru că dacă iese răul cel mare…
Turul doi al alegerilor din acest an nu ne oferă nimic nou faţă de ce s-a întâmplat în trecut. Suntem puşi iar în situaţia de a alege între răul cel mic şi răul cel mare. Preşedintele Iohannis nu s-a făcut remarcat prin nimic în cei cinci ani de mandat. A tăcut, a scris, a călătorit, a reuşit să piardă câteva din prerogativele prezidenţiale. Duminică seară a ţinut un discurs citit de pe foaie. L-a citit rar, să nu piardă rândurile. A vorbit mai mult despre victoria contra PSD şi distrugerea acestuia decât despre ce anume a făcut sau are de gând să facă în cel de-al doilea mandat pe care, după cum arată situaţia, o să-l câştige mult mai lejer decât a făcut rost de primul. Pentru că Iohannis a ajuns în finală nu pentru că a meritat, ci pentru că nu a existat cineva care să i se opună cu adevărat. Şi e trist că nu s-a găsit nimeni care să-l poată învinge, aşa cum e trist că finala se va disputa nu între doi candidaţi puternici, capabili să canalizeze speranţele românilor în direcţia potrivită, ci între răul cel mare şi răul cel mic.
Răul cel mic, ca de obicei – Ciprian MITOCEANU, scriitor
