O lume cât China – Virgil COSMA, jurnalist

0

Se întinde în lume temerea că după ce pandemia se va fi potolit, dacă nu chiar dispărut, căci va veni și vremea aceea într-un orizont de timp mult mai scurt decât se teme prea speriatul președinte american, o parte importantă din interdicțiile impuse odată cu carantina mondială se vor permanentiza. Tendințele se văd deja în cele mai avansate democrații. Constituțiile au fost călcate în picioare sub presiunea stărilor de urgență, declarate mai peste tot în lume. Dar după?

La sfârșitul anilor ‘90 am fost beneficiarul privilegiat au unei deplasări consistente în China, în documentare ca ziarist. Cu tot protocolul de rigoare (pentru curioși: înseamnă tratament regal; mese, hoteluri, vizitarea unor facilități de producție și comerț exterior, contacte la nivelele superioare ale administrației și, evident, însoțire și supraveghere 24/24). După ce mi s-a explicat în detaliu ce este și cum funcționează acel model de societate am avut brusc o revelație ciudată și anume că acela este viitorul întregii omeniri civilizate. Probabil la standarde mai ridicate în ce privește drepturile omului, dar – în principiu – același.
Concret, am înțeles cum funcționează capitalismul de stat. Odioasă formulare, nu-i așa? Dar așa este. Capitalul este dirijat de stat. Inițiativa privată nu este interzisă, ci dirijată. Concurența este permisă și chiar încurajată, dar în limitele intereselor statului. În toate domeniile, dar mai ales în producție și comerț. Controlul statului este omniprezent, în orice activitate. Inițiativele în care statul are interese sunt finanțate copios. Celelalte nu, mor de la sine. Indisciplina, de orice natură dar mai ales cea financiară, se pedepsește după o procedură de urgență și se termină, de cele mai multe ori, cu o execuție. Atunci, pe moment, amețit de zgârie norii ăia noi, de bulevardele kilometrice (opt kilometri avea atunci bulevardul din Beijing dedicat comerțului IT) și de câteva realizări despre care la mine acasă nici nu se știa că există, am scris câteva reportaje banale, în care descriam tot ce am văzut și auzit.

Revelația a venit mai târziu. Când am început să aud și în România, tot mai des, că statul – prin investiții masive în infrastructură, prin garanții oferite investitorilor și beneficiarilor din imobiliare, prin investiții în sănătate, învățământ, cultură și sport – trebuie să devină unul dintre pilonii economiei. Contrar a tot ceea ce știam deja despre capitalism, știți și dumneavoastră, clasa mijlocie, inițiativa privată, fondurile independente, motorul economiei etc., am constatat că întreaga economie vest-europeană este bulversată de această nouă direcție: statul devine cel mai mare investitor. Ba mai mult, până și privații, în frunte cu cei mai mari dintre ei, adică multinaționalele și corporațiile, depind în ce în ce mai mult de comenzile lansate de state. Când, sub pretextul prevenirii terorismului, s-a universalizat supravegherea audio și video, revelația nu a mai fost un simplu gând, a devenit aproape certitudine.

Sistemele democratice, așa cum le cunoaștem până acum, sunt în mare pericol. Instituțiile statului de drept sunt lent măcinate de contestări, de șubrezirea progresivă a autorității lor și este evident că, mai devreme sau mai târziu, vor trebui ajustate. Despre deficitul democratic se scrie și se vorbește de zeci de ani. Despre pericolul populismelor sau naționalismelor sunt deja pline biblioteci întregi, să nu uităm că până și cele mai cumplite dictaturi au ajuns la putere, în numeroase cazuri, prin alegeri libere. Pe măsură ce sistemele politice slăbesc construcția democratică chiar din interior, adesea cu paradoxalul concurs al instituțiilor gândite și alese să vegheze asupra ei, cetățenii din interiorul acestor democrații cer o mai mare autoritate a statelor. Imposibil de prevăzut sau de imaginat măcar o asemenea evoluție acum 30 ani, nu-i așa?

Va deveni mapamondul o uriașă Chină? Nici chiar așa, e prea mult. Creativitatea popoarelor lumii nu poate fi închisă într-o oală. Ar exploda, cu siguranță. Dar cred că bursele – cel mai adesea manipulate grosolan de marii jucători, consumerismul, miile de ONG-uri bugetofage, miile de instituții ridicole care căpușează investițiile majore ale lumii, regulile absurde care ne transformă din subiecți în marfă tranzacționabilă, vor fi regândite și puse la punct în termenii firești ai foloaselor umanității și nu în cei ai profitului cu orice preț, așa cum sunt acum.

Unde ne situăm noi? Cred că pe la mijloc. Nici în dictatură, nici în comunism și nici în capitalism. Nu am implementat decât declarativ regulile democrației occidentale, menținând un fel de control al structurilor statului, atât cele aflate la vedere cât, mai ales, al celor oculte. Trăim tot într-un fel de etatism, ca cel al lui Ceaușescu, dar care are în plus importuri, inițiativă privată și pașapoarte. Motiv de crunte nemulțumiri și de fuga a unei cincimi din populație. Dacă noua tendință mondială, de întărire a rolului statului în societate, economie, comerț, sănătate, învățământ, sport și cultură se va menține și, cel mai probabil, consolida, s-ar putea să ne revenim foarte repede. Dar cu o singură și inevitabilă condiție: să promovăm meritocrația.

 

+13 -1
se încarcă...