Lupta cu statul mafiot instaurat de Dragnea și acoliții lui – în fapt doar vârfurile de lăncii ale puzderiei de grupuri infracționale disimulate sub diverse sigle de partid – nu s-a încheiat. Nici pe departe. Trei victorii recente ale democrației înseși, la CEDO și la Curtea de Apel București, sunt doar repere de etapă și nicidecum mari reușite în lupta anticorupție de la noi. Trebuie salutate, desigur, dar ele pot constitui abia începutul unui război pe care îl avem de dus.
Laura Codruța Kovesi a câștigat procesul la CEDO împotriva statului român. Cu unanimitate de voturi, Curtea a constatat că prin decizia de demitere (pronunțată de CCR) fostului procuror-șef al DNA i s-a încălcat dreptul la liberă exprimare a unei opinii profesionale, precum și dreptul la Justiție. Kovesi nu a cerut despăgubiri statului roman, astfel încât reparația este doar una morală.
Ce spun autorii nelegiuirii? Dorneanu, un politruc stalinist sinistru, promovat de Iliescu: „Nu îmi permite statutul să dau declarații publice cu privire la o decizie a uneia din cele trei mari instanțe. Se vor face comentarii la adresa noastră, este evident, că d-aia este democrație”. De la înălțimea indemnizației de președinte al CCR, cumulată cu două pensii speciale și un salariu de profesor la fabrica de diplome „Titu Maiorescu”, traducerea este aproximativ următoarea: nu aveți decât să țipați, eu îmi văd de treabă, respectiv de interesele celor care m-au pus aici.
Celălalt, Tudorel Toader, una dintre întruchipările răului din învățământul superior românesc și, totodată cel mai nociv ministru al Justiției de după Revoluție: „Pe firul acestui proces de demitere au fost practic trei factori care și-au împlinit misiunea. Eu, ca ministru, am făcut raportul de evaluare și am propus revocarea. Dupa aceea, a fost sesizată Curtea Constituțională. Ministrul nu este autor al dreptului de sesizare a Curții, ci Guvernul. Președintele nu a revocat-o în baza propunerii mele, ci decizia CCR – ea se execută”. Nu eu! Mai erau și alții, Guvernul și Președintele. Așa arată lașitatea și fuga de răspundere la cote maxime. Mentalitate de golănaș de gașcă din spatele blocurilor, care dă cu cuțitul și fuge: nu știu, onorată instanță, că erau mai mulți acolo.
În fapt, cei doi reprezintă sublimarea până la esență a răului din societatea românească actuală. Relativ buni profesional, dar numiți politic pe baza unor slăbiciuni ale lor din trecut, șantajabili și obedienți până la pierderea identității de sine, slugarnici cu cei cărora le datorează numirile și satrapi cu subordonații, cei doi pot fi înrămați ca portrete vivante ale lichelei perfecte.
De ce spuneam că sunt doar victorii de etapă, eventual un început al restabilirii ierarhiei firești de valori în societate? Pentru că, în ambele cazuri, trebuie făcută deosebirea între deciziile Curții Constituționale, pentru care nu există cale de atac (cele prin care se pronunță cu privire la contituționalitatea unor legi) și alte acte sau proceduri de lucru ale CCR, care pot fi atacate în contencios administrativ. În realitate, pe de o parte, CEDO demontează o chestiune de procedură incorectă, iar pe de cealaltă parte, o avocată și o jurnalistă, ambele demne de laudă, au obținut sentinţe definitive la Curtea de Apel Bucureşti care obligă CCR să le pună la dispoziţie stenograma unei şedinţe de judecată și, respectiv o alta, prin care opiniile separate și concurente ale judecătorilor CCR sunt obligatoriu a fi publicate în Monitorul Oficial, odată cu decizia la care se referă opiniile respective. Toate aceste cazuri se referă la proceduri interne incorecte, vădit părtinitoare, și – repet – nu la deciziile CCR privind texte de lege.
Partea bună este că ambele procese arată și calea pe care răul poate fi demontat și îndepărtat.
Decizia CEDO arată clar că CCR trebuie să se pronunțe exclusiv asupra unor principii și nu asupra unor persoane. Că această instituție, CCR, nu poate atribui puteri discreționare unor entități politice și că, mai mult decât atât, trebuie să își justifice actele în interiorul legilor în vigoare și nu abuzând de prevederile ei neclare. Decizia CCR nu mai poate fi invocată ca precedent pentru revocarea oricărui procuror care deține o funcție de conducere în Ministerul Public, astfel că această sentință a CEDO ar trebui să constituie un bun început în relansarea luptei anti-corupție.
Cum rectorul Universității Al. I. Cuza din Iași, același Tudorel Toader, este acuzat – încă nu s-a pronunțat vreo instanță – de a fi condus lucrări de doctorat plagiate masiv și de a-și fi promovat fiul în Universitate, iar președintele CCR de practici incorecte în instituția pe care o conduce, ni se arată implicit, prin recentele decizii ale justiției, și calea pe care cei doi pot fi îndepărtați din funcții: pe cale administrativă. Președintele a declarat imediat după publicarea sentinței, cu referire la CCR și discreditarea ei internațională, că „hotărârea CEDO ne arată cât de necesară este o reformă a acestei instituții”. Numai să se găsească procedurile legale și cine să o facă, fiindcă un lucru este clar: dacă vrem însănătoșirea societății, îndepărtarea acestor politruci ar fi un bun început.
