Jurnal de pandemie – Lucia OLARU NENATI, scriitor

0

Nu putem spune că ne plictisim, chiar dacă atâția dintre noi nu ieșim din casă! E atât de plină viața noastră de acum de evenimente și, mai ales, de trăiri și de emoții de tot felul, dintre care spaima de celebrele simptomele de avangardă ale căpcăunului Covidiu deține topul. Mai că ne-am culca noaptea cu termometrul sub braț dacă nu ne-am teme că-l vom face tocană! Desigur, aflăm de la cunoscători că planeta a mai fost măturată (era să scriu „ușurată”, căci pare a avea un cântar ce nu iubește obezitatea!) și de alte molime, gripe și febre, care spaniole, care tifoide, dar alea parcă erau mai suportabile, poate și pentru că nu le putem auzi vuietul, sau pentru că nu se vedeau atât de viu cum le trâmbițează televiziunea și viața online pe cele de acum!. Aflăm cu încordare cum mereu câte un alt teritoriu ce părea falnic și ferit se mai contaminează sau se închide, iar la noi, pe plaiul mioritic, vedem cum, în chip emblematic, câte un bătrân contaminat stă afară, pe un scaun, toată noaptea, lângă pereții exteriori ai unui container de campanie Covid devenit neîncăpător. Dar ce este definitoriu în acest exemplu este atitudinea lui: calmă, răbdătoare, împăcată, exprimând prin tăcerea sa versul eminescian (căci Poetul nostru pare a fi zămislit un fel de tablă de legi cu definiții nec plus ultra pentru orice situație autohtonă!): „De-o fi una,de-o fi alta,/Ce e scris și pentru noi/ Bucuroși le-om duce toate / De e pace, de-i război.//. Mai vedem în această mare șatră mondială cum însuși celebrul Trump se luptă zâmbitor și electoral cu simptomele nu mai puțin celebrei boli pe care, ca un Făt-Frumos american, o învinge cum-necum și se întoarce la lupta lui electorală. Dar și aici e de reținut, dincolo de argumentele că el are mijloace Tr(i)umpfătoare, tot atitudinea: expresivă, recte mesajul său cald, empatic, generos, optimist, sincer și încurajator pentru toți ceilalți oameni, mesaj ce ar merita studiat și predat la școala internațională de președinți, ca să învețe și alții cum se vorbește „turmei de supuși” dacă vrei să te iubească și să te aleagă ei și nu vreun aparat automat de ștampilat votul.

Ei, dar aici am ajuns la problema noastră special-actuală: premiera absolută a modului de a sărbători aniversarea vârstei de un mileniu a Sfintei noastre Paraschiva: prin drastică și militarizată interdicție, ceea ce a produs literalmente o reacție de o copleșitoare și apăsătoare tristețe generală. Desigur că putem înțelege logic motivele acestei măsuri și le putem accepta prin prisma unei uriașe spaime de urmări devastatoare! Dar aici este vorba de mult mai mult de atât! Dar hai să ne întrebăm dacă în această perioadă musulmanii, atât de supuși dogmei profetului lor, nu vor mai bloca largile bulevarde cu spectacolul posterioarelor lor avântate spre cer; dacă adepții lui Moise vor înceta să-și lipească ritmic frunțile și perciunii de Zidul Plângerii, ori dacă pelerinii spre Lourdes nu vor mai ieși din casele lor: deci dacă celelalte moduri ale popoarelor lumii de a-și manifesta credința lor vor fi (fost) oprimate brutal și polițienește, așa cum este, de atâta vreme acest pelerinaj al nostru către această raclă sfântă, pe care – am spus și scris de atâtea ori! – mai ales în aceste vremuri foarte orfane de lideri ocrotitori și empatici față de soarta norodului, poporul îl resimte ca pe suprema speranță și ocrotire în fața necazurilor și a lipsei totale de apărare pe plan social. E drept ca mai sunt, pe ici pe acolo, niscaiva retardați intelectual dar, mai ales, moral, care-și dau aere de emfază și dispreț grețos față de „babele pupătoare de moaște”. Dar ferească Domnul să intre aceștia la vreo grea cumpănă că deodată uită tot ateismul și se roagă mai fierbinte decât babele tot la înalta instanță pentru iertare și ajutor!

Last but not least, s-a mai anunțat și rezultatul Premiului Nobel pentru literatură pe care noi și ai noștri îl așteptau cu nădejde și care a fost atribuit unei poete care, după exemplele citate, nu se prea înțeleg motivele încoronării. Bref, că nu-i loc mult, de pildă, poezia Anei Blandiana este la kilometri înălțime valorică față de aceasta; dar, de fapt, întregul câmp literar românesc este atât de bogat în performanțe autentice de valoare (mai ales poetice!) încât ar merita un mare premiu național colectiv. Da, dar aici e și un „dar”: invidia și ranchiuna endemice și extrem de eficiente din câmpul literar românesc, de la Blaga și Sorescu la oricare altă valoare autentică. E vorba de exemplul clasic al cazanelor românești din iad care nu trebuie păzite!

 

+11 -0
se încarcă...