Eșecul României educate – Ciprian MITOCEANU, scriitor

0

„România are un potențial de dezvoltare extraordinar, iar oamenii sunt cea mai de preț resursă a sa. Pentru a valorifica însă această resursă, este esențial ca educația să își recâștige importanța cuvenită. Educația dă direcția unei vieți și a unei țări”. Citat dintr-un clasic în viață, unul care a reușit să dea lovitura (mai ales) pe plan politic. Nu e de ici, de colo, să faci rost de numărul maxim de mandate la care are dreptul un președinte în România fără să miști un deget.

Cu ceva timp în urmă, fiind deja cu gândul la al doilea mandat, președintele Iohannis a lansat proiectul România educată. O întreprindere necesară, însă din păcate interesul principal a fost legat de imaginea președintelui și de voturi, nu de o Românie educată în adevăratul sens al cuvântului. Practic, Iohannis a încercat să exploateze electoral una dintre cele mai delicate probleme ale societății românești, nici măcar un efort pentru a o rezolva. Treaba aia cu România educată dădea bine pe ecran și în fața naivilor care chiar așteptau ceva de la cel pentru care sistemul educației paralele a fost și rămâne ceva firesc. Timpul a trecut, cel de-al doilea mandat a devenit realitate și, de vreme ce e ultimul, parcă nu mai există cine știe ce determinare pentru a transforma lozincile în realitate. E puțin probabil să se reapuce de meditații după ce va pleca de la Cotroceni, dar nu se știe niciodată.

Avem nevoie de educație adevărată, nu genul de educație care presupune doar diplome și certificat lipsite de acoperirea în competențe. Un om de afaceri se plângea cu ceva timp în urmă de calitatea absolvenților pe care era cumva nevoit să-i angajeze. Băieții ăștia au hârtii… Tot felul de hârtii. Au certificate de competențe pentru orice, însă atunci când sunt puși la treabă habar nu au pe ce lume trăiesc. Însă partea cea mai proastă e că nici măcar nu vor să învețe ce e de învățat.

O fațetă hidoasă a educației făcute doar pe hârtie și cu unicul scop de a umfla statisticile. Românul posesor de tapet cu pretenții intelectuale ajunge să fie convins că, de fapt, e chiar mai deștept decât spune diploma și se comportă ca atare. Și veștile proaste nu s-au terminat. Prostul cu diplomă e adesea promovat pe criterii politice; de cele mai multe ori acesta este motivul pentru care îl apucă setea de studii înalte. Și, odată ajunși în funcții cheie, în care pot lua decizii de importanță capitală, parveniții vor decide așa cum îi duce capul.

Universitățile se plâng de calitatea absolvenților învățământului preuniversitar, însă trec cu vederea faptul că adesea i-au școlarizat pe profesorii spre care arată cu degetul. Da, sigur, universitățile trebuie să supraviețuiască și asta presupune rabat la calitatea produsului finit, acel licențiat care, de multe ori, habar nu are unde anume se află sediul universității pe care pretinde că a absolvit-o.

Evident, aceste tare ale dramei numite învățământ național nu au apărut pe timpul lui Iohannis, sunt chiar mai vechi decât spoiala de democrație pe aceste meleaguri, însă actualul președinte e cel care a pretins că le va elimina definitiv din societate. Nimeni nu aștepta minuni, dar președintele era dator măcar cu ceva pași în direcția potrivită. N-a fost nici măcar un pas, dar asta n-ar trebui să ne mire. Educația s-a bucurat de tradiționala subfinanțare și de schimbările menite mai degrabă să bulverseze decât să facă ordine. În momentul de față nu se știu prea multe despre structura subiectelor de examen la clasa a VIII-a, cea mai năpăstuită generație. Copiii care termină în acest an școlar clasa a VIII-a nu au avut niciodată manuale la început de an și o primă variantă de subiect a fost făcută publică abia prin toamnă. Nu contează că vorbim despre copii, despre faptul că e inuman să li ce se ceară să învețe peste noapte ceea ce ar trebuiau să învețe în patru ani de gimnaziu. Despre învățământ au ajuns să-și dea cu părerea tot felul de experți care n-au călcat în viața lor într-o clasă cu catalogul sub braț. Metodicile de specialitate sunt scrise de universitari care, la fel, nu știu ce înseamnă să lucrezi cu un copil normal, unul care are dificultăți de învățare și are și alte interese, nu dorește să devină doar un soi de enciclopedie ambulantă, atât de inutilă în epoca Google. Nu pot pomeni de experți fără să nu aduc aminte de declarația Luminiței Barcari, fost secretar de stat pe probleme de învățământ preuniversitar, pe marginea subiectelor de la Evaluarea Națională. „Un copil care învață la școală, nu neapărat cu meditații, ar fi putut să ia 5-6 rezolvând acestea subiecte”. Deci aceasta este nivelul de performanță al învățământului românesc. Să aduci un elev care învață la 5-6. Restul, până la performanță adevărată, e datoria părinților.

Mai nou, pe ultimii metri ai unui mandat controversat, Monica Anisie a lansat Strategia pentru digitalizarea educației. Praf în ochi; din martie până acum nu s-a grăbit să digitalizeze nimic, pasând toate problemele educației către autoritățile locale. În Basarabia, țară cu resurse mai puține, profesorii au fost școliți pentru a face față provocărilor. La noi ce să mai vorbim? Abia acum se vorbește despre digitalizare și adaptare. Normal, Anisie poate vorbi; a prins fotoliu de senator, dar nu a mai căpătat continuitate la Educație.

România educată? Lucrurile nu arată bine nici măcar pe hârtie…

Deja ai votat!
se încarcă...