Mândru că sunt român! – George LAZĂR, director

Îmi umple sufletul sentimentul apartenenței la poporul meu mai ales acum, când am ajuns primii din lume la procentul celor morți la mia de locuitori și la îmbolnăviri cu coronavirus. Și n-am fi fost aici dacă înțelepciunea colectivă n-ar fi biruit, concluzionând că boala este o invenție, iar imaginile cu spitalele și morgile ce dau pe dinafară nu sunt decât propagandă. Pentru că avem puterea discernământului, chiar nu ne pasă dacă Europa ne izolează ca pe niște ciumați, pentru că noi știm bine că dreptatea e de partea noastră.

Fac parte din acest popor deștept – cel mai deștept dintre popoarele lumii – unde oamenii, fără prea mult timp petrecut la școală, au cunoștințe avansate de microbiologie, ce nu pot fi combătute de argumentele unor doctori nepricepuți. Iar cu inteligența noastră nativă, neegalată de nimeni, mulți dintre noi au reușit să fie simultan și vaccinați și nevaccinați, obținând certificatul pentru numai câteva sute de euro strecurate complice doctorului și asistentei, ca să-i suplimenteze leafa de câteva mii de euro și să-i dea fiola cu vaccin la chiuvetă. Poporul meu este format în marea majoritate din eroi, vreo șaptezeci la sută, care dau piept cu boala fără să le pese de consecințele ei letale. Mai mult chiar, îi ajută și pe alții să devină eroi și chiar martiri, doar molipsindu-i.

Înțelepciunea populară este atât de mare încât îi alegem la nesfârșit, ca președinte de țară, parlamentari – care ne pun sau nu, după chef, prim-ministrul și guvernul dintre cei asemenea lor, primari, președinți de consilii județene, consilieri locali și județeni. Ei sunt și rămân cei mai buni dintre noi. Nu contează că sunt mereu aceeași sociopați hămesiți, vicleni și hoți, care fac orice pentru a rămâne la putere, de unde ne conduc atât de bine. Îi admirăm, pentru că ne sunt modele în viață și ne punem copiii să se înscrie în partidele politice, lăsând deoparte școala, care și așa nu îi învață mare lucru, doar prostii. Și, ca români, nici nu ținem ură când ei una spun și cu totul alta fac, adică ne mint cu nesimțire pe față de fiecare dată.

Îmi iubesc poporul, mai ales când se comportă natural și scuipă sau aruncă nepăsător chiștoace de țigară pe stradă, dar și partea lui cea mai frumoasă, când iese în natură, să facă grătar, și lasă sticle și pungi de-a valma, că doar se știe: e frate cu codrul din cele mai vechi timpuri.

Mă bucur nespus că oamenii ajunși în sistemul bugetar, adică în primării, consilii județene, școli, chiar spitale, ministere și instituții deconcentrate, sunt numiți pe pile, de către cei responsabili, care au ajuns cam tot la fel acolo, iar dacă se mai organizează concursuri, acestea sunt doar de fațadă, c-ar fi culmea să apară careva chiar priceput care să strice tihna și liniștea acelor locuri, făcând și niscai treabă.

Sunt de-a dreptul încântat de sistemul nostru de învățământ care, printre altele, nu permite educația sexuală în școli, pentru ca fetițele care se joacă de-a erotismul să rămână gravide, deoarece practica este mama învățăturii. De-a dreptul fascinante sunt facultățile adevărate – fabricile de diplome care, fără să mai piardă vremea cu examene complicate, au scos contracost, pe bandă rulantă, titrați cu care s-au umplut până au dat pe dinafară instituțiile statului, chiar dacă cei mai mulți dintre absolvenții lor nu știu să citească prea bine.

Mă simt protejat de Poliția Română, formată din cadre de nădejde, ce abia așteaptă să se pensioneze cât mai repede, pentru a compensa efortul făcut în timpul lustruirii birourilor cu coatele. Mă mai protejează și Poliția Locală, adunată din pilele de nădejde ale primarului sau suspușilor, agenți care, pentru a fi în siguranță pentru cazul că va fi nevoie de ei, se pitesc după birouri, asemenea exemplului dat de confrații lor de la județ. Mă apără și Jandarmeria Română, mai ales în timpul demonstrațiilor pașnice ale nemulțumiților, pe care îi bat și-i gazează pentru ca eu să fiu în siguranță.

Este extraordinar că, în ultimii treizeci de ani, după Revoluție, s-au construit vreo douăzeci de mii de biserici și niciun spital – care și așa se aprind precum crengile uscate în ultima vreme – pentru că doar noi, românii, am înțeles cât este de importantă comuniunea cu Dumnezeu, iar ceilalți europeni, nu. Mă umple de fericire și că în școli se studiază religia, suntem cam singurii din Europa care mai fac asta și așa am rămas noi păstrătorii vechilor obiceiuri. Mă mai mândresc și că, atunci când sunt scoase din biserici oasele vechi ale vreunui sfânt, ne bulucim să ne arătăm credința, indiferenți la primejdii de felul virusurilor, de care oricum ne apără Cel de Sus, la fel cum ne și ajută și în toate chestiunile importante legate de sănătate, bani, dragoste sau afurisenia dușmanilor, mai ales dacă ne închinăm pios de fiecare dată când trecem pe lângă o biserică sau măcar discret, cu limba în gură.

Nu prididesc să mă laud cu faptele vitejești ale șoferilor ce își încearcă norocul cu viteză sau băuți bine la volan, sau care sunt pur și simplu circulă nervoși pe drumurile prost asfaltate ale patriei; chiar dacă unii își pierd viața, numai datorită lor suntem totuși și aici pe primul loc în Europa la accidente auto, și nu de ieri de azi.

Cel mai mândru sunt însă de cei vreo cinci milioane de români care, spre deosebire de mine, au ales să fie mândri în alte țări, și au devenit italieni, spanioli, francezi sau englezi, dar măcar au plecat avizați, știind precis ce-au pierdut, iar regretul lor că nu mai sunt români îl simt, așa cum îl simțim cu toții, în fiecare zi, profund, deși cam sună a hohote de râs.

De toate astea, cum să nu fiu mândru? Că sunt român?!

 

Deja ai votat!